Există oameni cu care nu mă descurc. Atunci când apare cineva cu diagnostic psihiatric pe lângă toate celelalte, mă cuprinde spaima. „Dacă nu fac față? Dacă omul acela atinge coarda aceea dincolo de care nu mai știu cum sunt?”.
Nu sunt pregătită. Bunul simț e tot ce am, și instinctul. „Dar dacă?... Dacă nu e suficient?”.
Îmi amintesc de dl. Ion. Îmi împingeam liniștită căruciorul cu micul dejun. O bună ocazie să-i cunosc pe cei nou-veniți și să văd dacă se pot descurca singuri. Dl. Ion era un bătrânel mic de statură, părea simpatic, însă nu prea reușeam să pricep ce spune. Cuvintele țâșneau din gura dânsului ușurel, peltic și fără prea mare legătură. M-a dezarmat. Singurul lucru care m-a încurajat a fost zâmbetul său larg și destul de tâmp. Mă gândeam c-o să reușesc să ajung la inima dânsului. Și am reușit, dar nu era suficient. De câte ori nu-i lovim pe cei dragi? Poate tocmai pentru că-i iubim? Habar n-am...
Îmi amintesc că prima dată mi-a umplut ceașca de ceai golită cu ceea ce colectase în punga colostomică. Am înnebunit! Avea îndărătnicia bătrânului care știe mai bine. Ori de cate ori îl rugam să mă lase doar pe mine sa umblu acolo, mă loveam de cerbicia dânsului. Și totuși, cred ca voia doar să ajute și se rușina. Desfăcea punga, apoi nu mai reușea s-o prindă, și totul devenea un haos, peste care la dojeni răspundea cu un zâmbet nevinovat. Eram dezarmată din start.
Într-o noapte eram amândoi agitați. Atunci când mă enervez foarte tare, mă descarc plângând, printre altele. L-am rugat să se liniștească și i-am promis că ieșim la biserică noaptea, dacă e cuminte până îmi termin treaba. Și a fost. Dar mă aștepta, urmărindu-mă.
L-am așezat în cărucior, am luat cheia de la biserică și am plecat. Pe atunci, Părintele ne dădea voie să lăsăm candela aprinsă în fata icoanei. N-am aprins nicio lumină. Întunericul și liniștea ne-au învăluit. Ne îndreptam, tăcuți ca moliile, spre candela ce ardea cuminte în fața Maicii Domnului „Pantanassa”. Amândoi aveam nevoie de pace.
Am stat o vreme tăcuți. L-am ajutat să sărute icoana și apoi am lăsat pacea să-și facă lucrarea. Nu mai știu cât am zăbovit. Îmi amintesc doar că restul nopții a fost liniștit. Amândoi am căpătat ceea ce am avut nevoie.
Înainte de a pleca la Domnul l-am lăsat agitat. N-a plecat pe tura mea. Din pat, se chinuia să coboare jos, cădea în așternutul improvizat pe podea, după care își întindea mâinile spre a fi ridicat iar în pat. Era un cerc complet al nebuniei.
Mi-au rămas puternic în minte expresia îndurerată a ochilor săi, atunci când îl dojeneam. Nu știu cât înțelegea. Au trecut mulți ani de atunci, dar amintindu-mi, îmi vine să plâng. La ce bun?
Dumnezeu să-l odihnească!
Mihaela
Fotografie de Ridvan Ayrik / pexels.com