Venise la viață din necesitate. Părinții lui deciseseră, cu cincisprezece ani în urmă, că un copil era mai mult decât suficient pentru viața lor. Nu că nu și-ar fi permis să mai aibă și alți copii. Nici vorbă. Erau o familie înstărită, cu multe posibilități. Dar așa era în vremea aceea, din perioada dictaturii comuniste. Oamenii păreau să se teamă să nască prunci într-o lume în care nu era recomandat să ai altă identitate decât cea impusă de ideologiile deșucheate ale vremii.
În plus, mama lui avusese o copilărie peste puteri de grea și rămăsese cumva convinsă că nu-i nicio bucurie să vii pe lume. Nici nu se prea pricepea să fie mamă. Nu apucase să învețe cum. Pentru că de mică fusese desemnată să fie bărbatul familiei, alături de tatăl ei. Nu din cauză că nu ar fi avut un frate. Avea un frate, dar era cam șubred. Și tatăl lor, om strașnic și foarte aspru, îl disprețuise din prima clipă în care îi intuise neputiințele. Îl lepădase la poalele mă-sii cu scârbă, apoi se uitase rotund la toți copiii lui. Fete. Nevolnica lui de muiere nu știuse să aducă pe lume decât fete. Cărora nu le găsea decât un rost: să facă pe placul bărbatului. Așa că o alesese pe cea mai ciolănoasă și mai împlinită dintre ele; avea nevoie de un braț tare alături. Dragului ei de carte îi răspunse răsucindu-și țigările în filele cărților ei. Grijii față de mama ei cea bună și credincioasă îi răspunse punând-o să stea de pază când trecea prin patul vreunei ibovnice al cărui bărbat era dus de-acasă. Dorurilor și visurilor ei le pusese căpăstru munci aspre și obostitoare, care reușiseră să stoarcă din ea și ultima picătură de feminitate și maternitate. Așa că, atunci când îi veni vremea să fie soție și mamă, decise: avea să nască un singur copil. Scurt și fără prea multe complicații. Apoi avea să-și vadă mai departe de viață.
Doar că, cincisprezece ani mai târziu după ce adusese pe lume o fată, află că toată obida copilăriei și tinereții ei golite de iubire și mângâiere sădise în trupul ei o boală necruțătoare, ce avea să o ucidă în cele din urmă. Singura scăpare era să mai aducă pe lume un copil. O veste care ar fi năucit orice altă femeie pe ea a mobilizat-o deplin. Avea să mai facă un copil. Îi displăcea total ideea, dar ea era o supraviețuitoare, și nici nu concepea să nu trăiască.
Și l-a născut pe el. Sarcina fusese cumplită: oboseală, grețuri, tristeți, regrete... cum era și firesc, de altfel, de vreme ce nicio celulă din trupul ei nu îl dorea acolo. Era tolerat doar pentru scopul unic de-a o ține pe ea în viață. Nașterea aproape a ucis-o. S-a rânduit să-l aducă pe lume exact când se schimba tura în maternitate, așa că moașa care plecase nu apucă să se uite prea bine la ea, iar cea care venise crezu că fusese rezolvată chestiunea. Numai că o mică parte din placentă nu fusese eliminată și câteva ore mai târziu fu agățată cu furie în ghearele morții, cu care se luptă cu ferocitate câteva zile bune. Învinse, desigur. Când, în sfârșit, deschise ochii limpeziți și fu clar pentru toată lumea că este în afară de orice pericol, i-l aduseră pe el. Băiat. Normal. Doar un băiat putea să vrea să o omoare încă din prima clipă a vieții lui. Îl privi cu silă, dar nu avea încotro: trebuia să-l alăpteze. Viața ei depindea de asta. El însă o privea cu ochii lui blânzi, cafenii, cu mici irizații de smarald, plin de dorul ei, după zile în șir în care tânjise după căldura brațelor mamei.
Și plin de dorul ei avea să-și ducă zilele pentru tot restul vieții. Deși multă vreme nu pricepuse ce e golul ăsta din piept cu care se trezea în fiecare dimineață și care îl făcea să vrea să se culce la loc. Abia târziu, când văzuse ce înseamnă brațele și pieptul mamei pentru propriii lui copii, înțelesese. Când își urmărise soția iubindu-și pruncii, realizase că fusese orfan. Dar deja era om mare în acel moment. Om mare și tăcut, retras, singuratic, dar bun și ascultător. Pentru că mama lui insistase să nu iasă din decor prea tare. Să rămână cât mai discret prezent în viața familiei împovărată cu un prunc nedorit, dar indispensabil. Orice ieșire în evidență era imediat remediată. Prin urmare, băiatul crescu mai curând ascultător decât îndrăzneț, mai degrabă conformist decât creativ.
Când veni vremea să meargă la liceu, mama lui decise: o școală cu internat. Deja devenise bunică de la fiica mai mare și nu mai avea timp de educat adolescenți. Avea să aleagă: miliție sau seminarul teologic. Numai că nu alese nici ea, nici el, nici tatăl lui. Alese Altcineva. Și, când dădu examenul oftalmologic pentru liceul de miliție, pică. „Nici nu știu ce cauți tu pe-aici, măi copile...”, îi spuse pe nepusă masă una dintre asistente. „Tu ai față de preot. Du-te la seminar, auzi!”.
Și așa fu până la urmă: deveni elev la seminarul teologic. În cei cinci ani de școală, nu cunoscu altă rânduială decât cea despre care li se spusese că o au de respectat: ore de curs, masă, odihnă, ore de studiu și slujbe. Fără escapadele nocturne sau de weekend cu care se mai delectau ilicit unii dintre colegii lui. Ajuns în anul patru de seminar, habar nu avea unde este parcul din oraș. Pentru că regula spunea că nu au voie să umble haihui. Și el se supunea regulilor fără deosebire și fără cârtire.
Nici acasă nu ieșea din cuvântul părinților, chiar dacă în inima sa de adolescent se iscau din când în când furtuni și răzvrătiri absolut firești vârstei și firii lui masculine. Dar le purta în căușul inimii, fără să-i tulbure pe cei din jur cu ele. Creștea mare și blând, cuminte și curat, așa cum îi ședea bine unui viitor slujitor al lui Hristos.
Și, pentru că din pântece fusese ales să slujească la Jertfelnic, Dumnezeu îi aduse mireasa în fața ochilor tot într-o biserică. În dreptul icoanei Izvorului Tămăduirii − vrând, pesemne, să le dea semn că-și vor fi unul altuia tămăduire și cale spre Împărăție. Ascultători și cuminți amândoi, pășiră prin cei aproape cinci ani de relație către căsătorie cu dreptate și curăție, păzind cu strășnicie fecioria. Așa cum spunea rânduiala, pe care le plăcea atât de mult să o țină.
.webp)
Când veni vremea să intre în preoție, firea lui ascultătoare fu din nou cercetată. Ierarhul îi rândui o parohie mică și săracă, undeva în pâlnia Bărăganului, unde cerul era „așa, cum să-ți zic, Părinte?... Bombat, bre. Că de-aia nu plouă, că alunecă norii pe delături, bre. Și nici avioanele nu zboară, că n-au loc de movila aia de cer, bre!” − îl lămurise un moș care nici nu mai știa bine de câți ani era pe lume. Atât era de mică și de săracă parohia lui, că enoriașii nici nu aveau bani să plătească Liturghia. Iar apa de sub sat era atât de sărată, că trebuia să aducă apă de băut cu bidoanele de la cei câțiva oameni din zonă care avuseseră bani să foreze la mare adâncime.
Dar nu se speriară. Rămaseră alături, curajoși și hotărâți să țină rânduielile. Se mutară într-o casă veche din parohie și începură să trăiască alături de enoriașii lor. Pentru că așa zicea rânduiala, că preotul și preoteasa trebuie să stea în parohie. Văzându-le jerfta, oamenii îi luară de suflet. Când se cocea ceva în grădină, primele roade le aduceau lor. Când începeau să le scoată clocitorile, primii pui li-i aduceau lor. Când vacile începeau să le dea lapte, prima dată duceau lapte părintelui, și brânză, și caș, și smântână... pentru că băgaseră de seamă că, de fiecare dată când dăruiau, și Dumnezeu le umplea mesele de bucate. Așa că-i hrăneau și-i ocroteau ca pe unii de-ai lor.
Născură toți pruncii pe care Dumnezeu rânduise să-i zămislească, așa cum se cuvenea. Și, pentru ascultarea lor, copiii fură cuminți și bineplăcuți lui Dumnezeu, sănătoși, frumoși și inteligenți.
Iar când viața părintelui Ioan ajunse la coacere, Stăpânul îl chemă iarăși la ascultarea cea mare. Se iscase, de la o bucată de vreme, sminteală grozavă între ierarh și un oarecare preot, care până atunci nu dăduse semn că ar fi vreun smintit sau vreun răzvrătit. Ba dimpotrivă, părea să fie un preot drept și atent la rânduieli. Pesemne că, pentru lucrarea lui cea mare, îi fusese îngăduită o ispită pe măsură, pe care nu reușea, se vede, să o biruiască. Nevrând să-l piardă, ierarhul căută un preot cuminte și ascultător care să-l ajute să reașeze pacea și rânduiala cea bună în parohia tulburată. Și, din lucrarea Atoateștiutorului, se gândi la Părintele Ioan, care nu pregetă să-și pună viața în mâinile lui Dumnezeu și ale ierarhului, în cea mai curată și mai deplină dintre ascultări. Avu, însă, o rugăminte: să îi fie îngăduit să-și ia cu el duhovnicul, un preot pensionar cu multă experiență și înțelepciune.
Arhiepiscopul se bucură, în sinea lui, de cererea tânărului preot, pentru că i-l descoperea matur și bun de lupta cea mare cu duhurile. Și, măsurându-l cu ochi de Sus, îi ceru părintește să săvârșească patruzeci de Liturghii în patruzeci de zile consecutive în acel sfânt lăcaș tulburat de duhuri, nădăjduind ca astfel să curețe sufletele celor buimăciți și să-și întoarcă preotul rătăcit în turmă. Părintele Ioan se supuse întru toate.
Și se dezlănțui iadul. Petrecu patru luni ca în tranșee. Mai întâi, preotul cu pricina îi oferi bani să nu vadă ce nu era de văzut. Neizbutind nimic, schimbă abordarea. În prezența oamenilor, totul mergea ca uns: colegul de slujire vorbea frumos, zâmbea, liturghisea. Când rămâneau doar ei doi, se năspustea asupra lui cu torente nesfârșite de vorbe veninoase și umilitoare. Parohia începu să se întoarcă împotriva Părintelui Ioan. Spre sfârșitul Liturghiei se puneau în mișcare, ca un talaz nebun, strângându-se amenințător dinaintea tânărului preot. Văzând că nu se tulbură, au trecut la lucruri mai concrete: vorbe deșucheate și nerușinate, atitudini de sfidare, chiar amenințări cu moartea.
Odată, când era el de rând la slujire, a venit o bătrânică să plătească Liturghia și i-a dat și o scrisoare. „Mi-a spun un domn de afară să vi-o dau!”, a zis ea. A bănuit părintele despre ce era vorba, dar a citit-o abia la finalul slujbei, să nu tulbure duhul de pace în Liturghie. Îl amenința că-l va ucide dacă nu va pleca din parohia lor. Altă dată, de Florii, l-au înconjurat din toate părțile, l-au luat pe sus și l-au dus în casa de prăznuire, unde, după ce l-au smerit în fel și chip, i-au spus verde în față: „Dacă nu pleci de bună voie, te scoatem noi cu picioarele dinainte!”.
Preoteasa, simțind în tălăzuirea mulțimii amenințarea, a plecat la chinonic, pentru că avea copiii cu ea și nu putea îndura să-i lase să vadă truda tatălui lor. Să nu se smintească, mititeii, și, Doamne ferește, să se lepede de Hristosul unei astfel de lumi hâde. A plecat cu inima frântă, rugând-o cu lacrimi pe Maica Domnului să i-l mai lase o vreme pe soțul ei lângă ea. Femeie slabă, care nu era pregătită de martiriu. Și Dumnezeu i-a îngăduit ruga. Doar că inima Părintelui Ioan abia mai bătea. Începu să piardă în greutate, să nu mai doarmă nopțile, să nu mai poată mânca. Dar nu băgă de seamă asta. Se frământa mult cum ar putea face pace între oamenii aceia atât de tulburați.
Apoi veni noaptea cea sfântă a Învierii. Părintele coleg ieși cu Sfânta Lumină și, imediat în spatele lui, un cordon viu, întors cu spatele la altar, bară drumul Părintelui Ioan și îl lăsă singur, sechestrat în Sfântul Altar cu Hristos cel Răstignit și Înviat. Tânărul preot a ridicat cu tristețe privirea peste umerii lor, urmărindu-l pe celălalt preot cum dădea lumină din lumina lui Hristos celor prezenți la slujbă. Apoi s-a întors cu fața către Hristosul de pe cruce, pe fruntea Căruia stătea o cununiță de flori albe din Vinerea cea Mare și, pentru prima dată în viața lui, I-a spus: „Doamne, iartă-mă, dar nu mai pot!”. Și tot pentru prima dată în scurta lui viață a plâns de tristețe în noaptea de Înviere. Nu pentru că era singur. Nu pentru că era hulit, sau pentru că era amenințat. Ci pentru că era la capătul puterilor. Or, asta îl făcea nevrednic de Împărăție și neascultător, gândea el.
Doar că Părintele ceresc a gândit altfel, căci după câteva zile l-a slobozit din ascultarea cea mare. A fost la un pas să fie ucis în acea zi, într-o ultimă și grozavă încleștare a unor puteri văzute și nevăzute, care deciseseră să rupă trupul Bisericii. Fu înconjurat de interlopi musculoși și violenți, fu batjocorit de femei nerușinate și desfrânate, fu amenințat (a câta oară?!), dar a îndurat totul, cu inima frântă însă cu fruntea sus, pentru că fruntea lui era demnitatea Bisericii și trebuia să nu o plece.
După ziua aceea se lăsă liniștea. Ascultător, Părintele Ioan se întoarse în vechea lui parohie, pentru că cea mai dragă îi era liniștea în slujire. Nu-i trebuia nici bogăție, nici faimă, ci pace și bucuria întâlnirii săptămânale cu Hristos. Însă în trupul lui intrase ghimpele mântuirii și începuse să-și apropie lucrarea de sfârșit. În liniște, neștiută și nesimțită decât de Mântuitorul, moartea se apropia cu pași furișați de Părintele Ioan. Pentru că nu avea să i se vestească dinainte sfârșitul. Ce rost avea?! El era mereu în „Facă-se voia Ta, Doamne al meu!”. Deci oricând avea să vină, tot acolo avea să-l afle: în ascultare, adică în raiul pămânesc.
Și așa și adormi părintele: într-o duminică, după liturghie. Se așeză puțin așa cum era, cu toate straiele preoțești pe el, într-o strană, să se odihnească o clipă numai. O clipă care dură o veșnicie. Rămase locului așa cum trăise în toată viața lui: dinaintea Tatălui ceresc, cu o mână sub bărbie, cu capul ușor plecat, ca și când ar fi ascultat cu atenție cele din urmă vorbe ale Stăpânului. Exact cum se temuse preoteasa că va pleca. Deodată. Cu o fâlfire scurtă a revrendei preoțeși, ca o bătaie de aripi.
De la Părintele Ioan ne-a rămas, mie și celor ai casei mele, pilda ascultării. Am învățat că smerita ascultare este un drum care duce într-un singur loc: în Rai.
Alina Mirică