Învățătură despre Rugăciunea minții (II)

Ne vorbește Arhim. Efrem Filotheitul

Sfântul Ioan cel Milostiv a întemeiat o mănăstire și a zis:

- Părinților, faceți-vă îndatoririle voastre duhovnicești, iar eu vă voi hrăni, ca nu cumva să aveți griji lumești și să lăsați Rugăciunea pe planul al doilea. Eu vă voi da cele de trebuință, iar voi să vă rugați.

Și zice igumenul:

- Preasfințite Stăpâne, noi ne împlinim îndatoririle noastre. Citim Ceasul Întâi, al Treilea, al Şaselea, al Nouălea, Vecernia, Pavecernița, Liturghia…

- A! spune Sfântul. Adeverit îmi este că sunteți delăsători. Și în celelalte ceasuri ce faceți?

Ce-a vrut să spună Sfântul Ioan? Că nu-și împlineau îndatorirea lor, fiindcă nu se rugau neîncetat.

Când ne sculăm pentru slujba noastră, îndată ce începem cu „Împărate Ceresc...”, „Sfinte Dumnezeule...”, Psalmul 50, vom înclina puțin capul spre piept, vom încerca să ne desprindem mintea de toate celelalte și să o îndreptăm înlăuntrul pieptului, înlăuntrul inimii noastre. Împreună cu înclinarea capului vom împinge și mintea să intre acolo, înlăuntru.

Îndată ce a intrat acolo, înlăuntru, vom începe, pe respirație: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, iar metanierul va lucra în mână. Și veți vedea. Desigur, la începuturi, se poate întâmpla să fie un pic mai greu, dar cu puțină stăruință și răbdare vom avea și roade. După aceea, ca și cum ai lua foc, te vei îndulci puțintel și vei intra în noima Rugăciunii, și de-acum nu ți-o mai ia nimeni, noaptea întreagă să tot stai! Și atunci, veți vedea, va trece multă vreme, iar voi veți spune: „De-abia am început Rugăciunea”. Și veți afla cel mai mare folos în felul acesta de rugăciune.

Și oare care este scopul pentru care am venit aici? Nu am venit ca să-L găsim pe Dumnezeu? Nu am venit aici ca să găsim pacea? Ca să ne izbăvim de patimi?

Deci Rugăciunea aceasta, după această înțelegere, îndată ce va aduce înlăuntru căldură, va isca o flacără înlăuntrul sufletului, pentru că Rugăciunea va ațâța căldura, iar căldura va naște Rugăciunea. Și, după ce se va face aceasta, veți vedea că vor fi arse atunci și neputințele, vor fi arse și gândurile, vor fi arse și patimile, încetul cu încetul, și vom ajunge la curăția inimii, când vor veni Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și vor zidi mănăstire și sălășluire.

„Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este”

Spun Părinții că mintea ușor se îmbolnăvește, și ușor se curățește. Inima însă greu se curățește, și greu se îmbolnăvește. Imediat ce intră ceva rău în minte, îndată se îmbolnăvește mintea, câtă vreme cu inima nu se petrece de îndată, ci numai cu părtășia la gândul cel rău. Astfel, când inima are o dispoziție duhovnicească iar mai târziu o pierde, începe și mintea să se îmbolnăvească, dar inima nu se schimbă ușor, fiindcă mai înainte a fost preschimbată de dumnezeiescul har, și astfel, încetul cu încetul înaintează răul. De aceea este nevoie de Rugăciune, fiindcă inima se preschimbă, din trupească, împătimită și egoistă, în bună, încât ajunge să nici nu mai simtă patimă. Și când se curățește centrul, atunci toate cele dimprejurul lui și din raza lui vor fi curate.

Rugăciunea va alunga deznădejdea, disperarea, delăsarea și trândăvia, fiindcă va zămisli o nouă bună-intenție, o nouă osteneală, o nouă luptă. Și atunci, dacă vom simți lucrul acesta, vom simți efectiv rodul Rugăciunii, scopul Rugăciunii.

Atunci vom înțelege că Împărăția Cerurilor este înlăuntrul inimii noastre. „Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17:21). Acolo, înlăuntru, cu săpătura asta pe care o facem prin inspirație și expirație, căutând să ținem mintea înlăuntru, cu luare-aminte la cuvintele Rugăciunii, Rugăciunea urcă și coboară, și astfel săpăm, săpăm, și vom găsi Mărgăritarul cel ascuns (cf. Matei 13:46). Cine este Mărgăritarul? Este harul Sfântului Duh, pe care l-am primit la Botez. Dar pentru că nu am primit învățătură despre aceasta, ori pentru că ne-am adâncit în patimi, dumnezeiescul har al Botezului s-a îndepărtat de la noi și nu mai poate exista străvedere. Prin urmare, lucrează patimile noastre. Însă tot căutând, prin inspirație și expirație, cu silirea aceasta, aruncăm balastul.

La început diavolul aduce supărare, inima simte o greutate, însă, încetul cu încetul, greutatea aceasta începe să se destrame și să se nască frumusețea, după care nu mai este nevoie de dascăl. Însuși sufletul vostru va deveni dascăl.

Aici este mina de aur

Veți vedea că, vrând-nevrând, mintea singură și inima vor dori felul acesta de Rugăciune, fiindcă vor simți folosul ei mai mare decât tot ce vă închipuiți. Fiindcă aici e mina de aur. Nu e nici cupru, nici argint, nici nimic altceva. Aici e aurul cel curat. Cine, aflând undeva, într-un loc, aur curat, nu se duce cu toată dorirea și cu toată iubirea lui de câștig să-l adune?

Mă minunam de Starețul meu. Aveam pentru Rugăciune niște scăunele mici, la fel ca scaunele, dar mai joase, iar brațele erau mai înalte, ca să te poți odihni. Stătea aici, pleca capul și începea cu „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, ore întregi. Iar când lucra dumnezeiescul har, iar mintea era în străvedere, lăsa rugăciunea și începea vederea cu mintea sa. Dacă nu găsea însă vederea, iar mintea pleca, o aducea din nou în inimă, și lua de acolo folosul. Așa, fie lua plată din Rugăciune, fie din vedere – și astfel treceau șapte, opt, nouă ore.

Te rogi, te rogi, și crezi că abia ai început Rugăciunea. Ce înseamnă două, trei, patru ore? Iar dacă mintea vrea să fugă, să se odihnească, Rugăciunea iarăși o va trage, de parcă ar fi un magnet deasupra inimii care o va atrage acolo.

Începe să o atragă și, încet-încet, prin această îndeletnicire și prin Rugăciunea ce se săvârșește înlăuntru, inima se curățește în întregime. Mai ales după ce dobândește Rugăciunea inimii, după aceea vin stările duhovnicești. Mintea singură urmărește cum spune inima Rugăciunea, nu mai e nevoie de inspirație și expirație când se ajunge la starea asta. Aceasta se numește Rugăciunea inimii.

Dobândirea dumnezeiescului eros

Părinții noștri, pentru că s-au îndeletnicit astfel de Rugăciune, au dobândit încet-încet căldura, apoi erosul pentru Dumnezeu, iar după aceea, după ce crescuse mult dumnezeiescul eros, și-au ieșit din sine și au ajuns la vederi, au ajuns la răpiri. Îi lua Dumnezeu cu sufletul, cu trupul, nu are importanță, în orice caz, își ieșeau din sine. Omul nu poate să înțeleagă dacă urcă sus cu inima sau cu trupul. Înțelege numai că starea aceasta a Rugăciunii îl duce la vedere.

Și-l vedem pe Sfântul Maxim Kavsokalivitul, pe care îl numeau „înșelat” și așa mai departe, iar când a mers acolo Sfântul Grigorie Sinaitul și l-a văzut, i-a spus:

- Spune-mi, Gheronda, ții Rugăciunea?

Acela i-a răspuns:

- Sfinte al lui Dumnezeu, eu sunt om înșelat, ai să-mi dai ceva de mâncare?

Atunci Sfântul Grigorie i-a răspuns:

- De-aș avea eu înșelarea ta! Nu vrei să-mi spui: ții Rugăciunea?

- Ei, de aceea mă duc eu în pustie, ca să pot ține Rugăciunea, a spus Sfântul Maxim.

- Cunoști roadele Sfântului Duh? a întrebat din nou Sfântul Grigorie.

- Ei, acestea sunt ale lui Dumnezeu, a răspuns Sfântul Maxim.

- Și unde merge mintea ta când ai Rugăciunea și vine harul lui Dumnezeu?

- Suie la cele dumnezeiești. Merge la Judecata lui Dumnezeu, la Rai, la Iad, la cea de a Doua Venire, o duce Dumnezeu în Lumina cerească, în starea cerească.

Pentru nimic în lume nu mai pleacă Rugăciunea

Toate izvorăsc din Rugăciunea minții. Fără de ea, nimic nu se face.

Odată, când eram și eu începător, sosise o scrisoare de la Vriena, nepoata Starețului meu, în care povestea cum se dusese la o bisericuță a Sfântului Nicolae și spusese cu voce tare Rugăciunea pe inspirație și expirație - cu gura, adică, murmura Rugăciunea - și ajunsese la o stare duhovnicească înaltă.

Vedem cât ajută felul acesta de rugăciune pentru dobândirea Rugăciunii neîncetate. Cine practică astfel Rugăciunea, și la treburile sale, și la rucodelia sa, fără să vrea, va inspira și expira pe Rugăciune. Se va lipi Rugăciunea de inspirație și expirație. Cu însuflarea pe care o va dobândi, va începe fără să vrea să spună și Rugăciunea. Astfel de roade dulci aduce felul acesta de rugăciune.

Va trebui să începem cu dor, cu bunăvoință, cu râvnă. Puțină greutate la început, dar mai apoi se va deschide drumul, și după aceea nimeni nu ne mai oprește. Orice ar mai spune alții pe urmă, se va fi îndulcit sufletul nostru și nimeni nu ne mai oprește. O să vedeți atunci că veți găsi harul, veți găsi ușurarea de patimi. Atâta ușurare de patimi veți găsi, mai întâi din partea gândurilor josnice veți găsi mare alinare. Cu timpul vor dispărea, vor dispărea din minte datorită Rugăciunii, iar inima se va face cu desăvârșire bună. Va deveni o inimă de prunc, nu va simți patimile. Le va vedea pe toate firesc.

Se întâmpla uneori la început, când mergeam să liturghisim, îndată ce spuneam ecteniile, urmând să spunem cele ce urmau, să spunem Rugăciunea pe inspirație și expirație, și cât pe ce, în loc să spunem cuvintele ecteniei, să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase…”, din pricina inspirației și expirației, fiindcă s-a lipit Rugăciunea de respirație. Atât se obișnuiește omul, că după aceea pentru nimic în lume nu mai pleacă Rugăciunea! Atât de mult îl stăpânește pe om. Desigur, după puterea pe care o are omul. La început, va putea să o spună pentru o scurtă vreme, peste două zile mai mult, în altă zi și mai mult, iar pe urmă o va spune neîncetat.

(va urma)

Din „Familia Ortodoxă” (iunie 2017) 

Traducere de Mănăstirea Diaconești