și întru dragoste voi muri lumii acesteia și voi învia întru Veșnicie – aceasta este esența vieții mele, așa cum o doresc, dar nu și așa cum o trăiesc.
În teorie, știm ce este dragostea, nu? Scriptura ne spune, clar și răspicat, Sfinții Părinți ne spun, chiar și cultura populară ne servește pe tavă, pe vrute și nevrute, definiția iubirii, mai mult sau mai puțin esențială, mai mult sau mai puțin creștinească. Cu practica ce facem, totuși?
E mai ușor uneori să ne dăm seama ce nu este dragostea: nu este teama de judecată, teama de abandon, teama de marginalizare, teama de eșec, de greșeală, de imperfecțiune, de răstignire socială. De fapt, chiar și celebra secvență descriptivă din Corinteni ne spune și despre aspectele care exclud dragostea – dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate. (I Corinteni 13:4-6)
Actul doveditor al iubirii nu vine pe baza fricii de a mă da jos de pe piedestalul de care m-a agățat mândria, fiindcă nici măcar nu m-a urcat acolo sus, nu, ci stau agățată ca o haină ruptă în cui, ruptă de fiecare dată când am fost trântită la pământ ca să gust praf de smerenie lăsat în urmă de oameni duhovnicești, autentici, doar ca să mă agăț din nou de piedestalul acela iluzoriu cu prima ocazie. Și-aș putea foarte bine să mă cutremur de starea în care mă regăsesc, având în minte vorbele înțelepte și răsunătoare ale Mitropolitului Antonie de Suroj (care mi-a devenit foarte drag de curând): God can save the sinner you are, but not the saint you pretend to be („Dumnezeu poate să-l mântuiască pe păcătosul care ești, dar nu pe sfântul care pretinzi c-ai fi”). Dacă nu voi fi eu însămi, în mod onest și autentic, nici nu-L voi putea cunoaște pe Cel ce este.
Dragostea nu este teamă! Singura frică de Dumnezeu este frica de a Te pierde. Frica de a fi despărțită de Tine, de a avea harul și lumina smulse dintru ființa mea, de a avea ochii larg deschiși și inima strâns închisă, încât să nu Te mai recunosc nici în fața mea, nici lângă mine, nici întru mine. Să-mi fie iertat că tot alunec spre a căuta un Dumnezeu palpabil, că mă tot oftic ca un copil că nu Te simt și nu Te aflu, și chiar când sunt convinsă că după cortina următoare, da, da, cortina asta! vei fi Tu, nu apuc nici două clipe, că mi se năruie închipuirea. Și iar – de ce nu pot să fiu un copil bun? De ce și iar de ce? Întrebarea mea preferată. Când cad o dată, și încă o dată, când îmi pare că m-am ridicat și-am reușit – ce-am reușit?! mă învăluie întrebările secundare... Oare ai fost chiar Tu, sau idolul meu peste care Ți-am mâzgălit naiv, disperat, numele cel sfânt? Când am să pot să-Ți fiu vas și templu, și nu carcasă deșartă hoinărind lumea asta în așteptarea milei?
Nu știu să mă rog, nu știu să ascult, nu știu să iubesc, nu știu să fiu sinceră, nu știu să fiu. Doamne, nu știu să Te am și nu știu să nu Te am și nici să Te primesc nu știu. Sunt neutră, imparțială, sunt pe linia de plutire. Stau pe gard fiindcă nicio grădină nu pare să-mi aparțină. Aici – aparent – nu deranjez pe nimeni, nici pe trecătorii de pe drum care încă-și caută calea și grădina. Dar ce aștept? Și în cine nădăjduiesc?
Și totuși, în cele două impasuri uriașe pe care le-am trăit duhovnicește, Dumnezeu mi-a revelat esența atât de firesc și de clar: orice fac, dacă fac întru dragoste, mă voi mântui. Știu, știu, știu! – nimic nu știi, scumpa mea Gala − că răspunsul este în Cuvânt, însă eu, nevrednica, cerșesc iarăși răspunsul personal și categoric. Răspuns la zbuciumul disperat de control, născător de întrebări repetate: Ce să mai fac? Ce am de făcut? Care e Calea? El – Calea, Adevărul și Viața. Iubirea. Iar Tatăl, părintește, îmi amintește, poate nu ori de câte ori este nevoie, însă cel puțin de două ori până acum, că nu forma vieții mele, ci motorul, temelia, obiectivul ei va aduce împlinirea mult-căutată.
Doamne, cred că înțeleg acum! Tu nu îmi spui: vino cu trenul, vino cu barca, vino alergând, înot, sau târâș, neapărat, altfel nu te primesc. Nu! Tu îmi spui: vino acasă, copilă, și lasă grija cea lumească.
Iar eu, care și când mi se pare că știu, tot nu știu cum, vin.
Gala Jura
Fotografie de Diana / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!