Într-o clasă unde elevii au încă mari dificultăți cu limba franceză, și unde de obicei sunt cam pasivi, o elevă pune o întrebare: „Este adevărat că imaginile care îl reprezintă pe Iisus nu seamănă cu El?”. Vorbeam despre cu totul altceva. Văzuse asta pe internet sau îi spuseseră alții, bănuiesc neoprotestanți. Ea părea oarecum șocată de prezumție. Nu este prima dată când primesc această întrebare; alți elevi sunt mai tulburați de ea, și vin cu alte teorii: „Iisus era negru”; „nu are sens să Îl reprezentăm dacă nu știm cum arată”; „nu arată realist icoanele” – de exemplu.
Așa scrisă, întrebarea pare naivă, dar nu este. Faptul că ar trebui să-L recunoaștem pe Iisus ca prototip al icoanei Sale, că icoana nu este identică, ci asemănătoare cu prototipul, a fost unul dintre argumentele iconodulilor (apărătorilor icoanei) din perioada iconoclasmului. Dar ce înseamnă cu adevărat asemănare? Oare noi semănăm cu noi înșine, așa cum ne vrea Dumnezeu? Icoana ar trebui să semene cu Hristos cum le apărea apostolilor înainte, sau după Înviere? Dar cum să vorbești despre asta într-un limbaj cât mai simplu și mai puțin abstract, în epoca aparatelor foto și video la îndemâna oricui și a omniprezenței imaginilor prin orice telefon?
Am început tocmai de acolo; de la faptul că nicio poză nu se aseamană cu noi perfect, nu poate înlocui persoana, ci doar ne ajută să ne gândim la ea − reprezintă persoana fără să-i epuizeze toate aspectele. Darămite o imagine care Îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu! Așa cum cuvintele Evangheliei ne vorbesc despre Hristos, dar este imposibil să epuizeze povestea (cum spune Sfântul Ioan la sfârșitul evangheliei sale), nici imaginea nu ne arată „totul”, ci ne ajută să ne înălțăm privirea. Întotdeauna trebuie bătut fierul cât e cald. Peste câteva zile poate că întrebarea o să plece, de aceea am răspuns imediat, în linii mari. La cursul următor o să încerc să vorbesc despre asemănarea cu trupul îndumnezeit. Dar... cum? Pentru că nu orice icoană se ridică la această înălțime. O să încerc să vorbesc și despre icoană ca limbaj.
Un alt elev întreabă: „Dacă două persoane căsătorite descoperă, după un timp, că nu se mai iubesc, poți să te obligi să iubești?”. În clasă, o parte din copii vin din familii în care părinții s-au despărțit. Greu de vorbit despre astfel de teme. Am vorbit puțin despre dragostea care se cere și cultivată, nu este doar un sentiment, despre cum putem pierde dragostea cuiva și despre faptul că dragostea nu este o obligație. Dumnezeu ne cere să iubim, dar nu iubim forțându-ne să iubim.
La o altă școală studiem cele două povestiri ale Creației lumii din Facere – inclusiv cu ajutorul unui scurt video făcut de catolici. Ortodocșii încă nu fac așa ceva în franceză; filmele făcute de noi sunt ori prea lungi, ori nu se vede decât o persoană (în general, un călugăr) care vorbește. Cum să arăți asta unui grup de adolescenți care deja au probleme să se concentreze 5 minute pe un subiect? Ajungem să vorbim despre animale. Un elev spune că a auzit el de la un sfânt că animalele nu ajung în Rai, și mai ales de aceea trebuie să ne purtăm frumos cu ele. Concluzia îmi place, dar motivul mai puțin. Îi spun despre rolul omului de a ridica natura spre Dumnezeu, vorbesc despre animalele sălbatice umanizate de sfinți. Și puțin despre taina Învierii. Tot așa, subiectul rămâne în suspensie pentru altă dată. Voi reciti minunatul text al părintelui Florin Florescu despre acest subiect.
Întrebări: surprinzătoare, previzibile, naive, profunde, jucăușe, dar mereu de luat în seamă. Ținem minte doar ce răspunde unei căutari, ce ne interesează cu adevarat; mai ales în epoca suprasaturării cu informații.
„Doamnă, putem azi să nu lucrăm, ci să vorbim?” (Nu se poate întotdeauna, dar discuția este tot un fel de curs.)
„Ați fumat vreodată? De ce? La ce vârstă?” (Vorbeam de dependențe; mărturia personală este în general apreciată!)
„Ce însemană Imperiul Roman? N-am auzit niciodată de el!” (Dacă pot completa cultura lor generală, este mai bine ca întrebarea să provină de la ei.)
„Dumneavoastră o să faceți grevă? De ce ?” (Poate urma o discuție despre angajamentul social al creștinilor)
„Ați auzit de Wittgenstein?” (Am auzit, dar atât!)
„Dacă Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, atunci Dumnezeu are sex? E bărbat sau femeie?… Scuze, Doamna, am glumit, ha ha!” (Am o întreagă teorie despre profunzimea spirituală a umorului, dar despre asta, cu altă ocazie.)
* * *
Întrebările dezvăluie întotdeauna altceva: o dorință de a cunoaște, de a înțelege, de a arăta că știu și ei ceva, sau pur și simplu de a devia discuția de la ceea ce pare prea greu, prea serios pentru ei, de la ceea ce pare să-i depășească. Însă, după părerea mea, trebuie luate în serios toate; pentru că adesea prilejuiesc un dialog care poate să ducă la deschiderea unei ferestre. Ceea ce este unul dintre cele mai bune lucruri care se pot întâmpla la cursul de religie.
Alexandra de Moffarts
Fotografii de cottonbro studio / pexels.com
Vezi și:
Jurnalul unei profe de Religie de la Bruxelles (I)
Un nou început de an școlar (II)