Între rugă și slovă

Aș vrea să-ți pot vorbi în liniști.

În șoapte să pășesc spre tine.

Să te cuprind cu braț de doruri,

să te topesc în rugăciuni depline.

Cuvinte vii, cu fâlfâit de aripi,

în care Domnul S-a oprit o clipă,

să-ți cânt în susur de tăceri și lacrimi

ivite dintr-o veșnicie-n pripă.

Cuvinte stranii ce n-au fost vreodată

și care limba veacului ce va să fie

în tine să o verse toată

din amfore cu apă vie.

Ci fă-mă, Doamne, Prometeu!

Ca focul cel dorit de Tine

să-l fur aprins și să-l împart mereu!

Căci Tu ești Cel ce chemi, în mine.

Tăcerea − cel mai deslușit cuvânt!

Plinirea tainei celei din adâncuri,

când toate rugăciune sunt

și rugăciune poartă, dincolo de rânduri.

Atât de clar eu îți grăiesc în liniști,

în valuri-valuri de tăceri depline

când Cerul ți-l revărs în piept,

îmbrățișându-te în rugăciune.

Când înlăuntru mă unesc cu Domnul și cu tine.

Și, Doamne, varsă ca într-un potir

setea și foamea Ta de mine!

Căci de-asta am venit să fur

eu, boț de neființă și pământ,

Duhul cel Sfânt să-L pitul în cuvânt,

Să se hrănească-ntreg Adam cu Tine.

Și știu că-Ți place să fiu hoț de Har,

Iar mie-mi place să fii hoț de mine!

Să fug, să evadez din proză și din zile,

Toate să las, din toate să mă smulg,

Doar pentru că mi-e tare, tare dor de Tine.

Să sfâșii timpul cârpăcit

cu fir de ață trecătoare,

ca să strecor tiptil, smerit,

în taină, ora cea nepieritoare.

Aceea, măsurată în stropi de vecinicie,

Ce caut să-ți aduc în dar acum Adame, ție.

Primește, omule, te rog,

și slova mea adusă la altar

Că-n ea stă strâns, tăcută și unită

o rugăciune umilită

ce-așteaptă Învierea-n dar!

Maria Tudor

Fotografie de Stratos Kalafatis / pemptousia.gr