În zilele astea, când zboară multe pietre și lumea judecă, îi mulțumesc Domnului că nu sunt judecătorul fratelui meu. Unii spun uite hoțul. Alții spun o fi, dar nu e dovedit. Alții spun și dacă e hoț, a făcut și fapte bune, deci să ne abținem.
Toate acestea sunt judecăți. Cântăriri. Și toate izvorăsc din rațiune și din conștiință.
Nu acesta e drumul Desculțului, nu asta învăț de la El, zi de zi.
Eram ieri la coadă într-un hipermarket, la casă. Pe bandă, ceva chestii, nu multe. Sunt vremuri grele, văd cărucioarele mari rămase în parcare și tot mai des coșurile mici epuizate. Semn de constrângere financiară. În spatele meu, un bețiv. Cuminte, aproape fericit că stă la coadă. Genul ăla de sexagenar, luat de la țară și adus într-un oraș monoindustrial. Familia i s-a risipit, prietenii au plecat din lumea asta, a rămas el și petul lui de doi litri cu bere ieftină. Nu miroase bine. Dar ce delicat mă exprim, miroase chiar antibine. Pute. În fața mea, o superbă blondă. Ea miroase a paradis. În spatele meu, bețivul cu ochii sclipind de bucurie, privindu-și petul de doi ca o mamă copilul nou născut. Sunt între două destine, între două împărății și între două mirosuri. La casă se întâmplă un ambuteiaj, ceva, cineva vrea bon fiscal cu cod fiscal pentru decont, se complică treburile, lumea începe să-și piardă răbdarea, blonda trece des cu palma prin pletele aromatizate și-și scutură capul nervoasă, știu că am mai zis că mirosea bine dar o repet, mirosea absolut perfect de bine, geometric rotund de bine. În spatele meu, calm, cu zâmbetul ăla din altă lume, bețivul, puțind a haine nespălate și a transpirație istorică, fosilizată. El nu se grăbește nicăieri, și tot ce i se întâmplă are un sens fin, căruia i se supune docil. Și mă izbește deodată gândul că-i iubesc la fel, pe amândoi, că pot să nu-i judec. Și dacă mă încearcă un gând, îmi amintesc că fiecare e o împărăție, nu un om. Împărăția lui Dumnezeu, parfumată sau puțind, dar aceeași, întreagă.
Musulmanii au o vorbă înțeleaptă, alhamdulillah. Înseamnă Slavă Domnului.
Și noi o avem. Când ne convine ce ne-a ieșit, când se potrivește planului nostru pământean, așa spunem, har Domnului, slavă Lui. Dar când nu ne convine ce vedem, ce auzim, ne facem cruce și spunem speriați ferească Domnul!
Ăia din deșert n-au „ferească Domnul”. Ei nu se feresc, toate vin cu un scop, orice rău duce un bine despre care nu știm nimic, în orice suferință se află sămânța înțelepciunii, și cine pășește pe drumul acesta, la Cel Înviat ajunge și la pacea inimii.
A iubi este mai mult decât orice.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu