Într-o clipă speranță și putere de viață

Ne vorbește Mitropolitul Antonie al Surojului

Pecetea întregii noastre vieți nu o poartă numai cei apropiați nouă, ci și aceia care, asemenea cercurilor ce se lărgesc pe suprafața apei, sunt legați de noi și care poate au simțit, într-o măsură mai mică decât cei apropiați, însușirile personalității noastre.

Uneori însă oamenii au fost răniți de noi mai adânc decât oricine altcineva, pentru că am trecut prin viața lor asemenea unui cuțit care intră în inima omului: într-un moment de tragedie le-am arătat nepăsare, într-un moment de nevoie am trecut pe lângă ei, iar alteori ne-am purtat cu răutate. De aceea, și cei mai îndepărtați pot fi răniți de noi... răniți pentru întreaga viață.

Dar și invers: atât cei apropiați, cât și cei îndepărtați pot purta în adâncul lor amprenta binelui pe care poate l-am săvârșit înaintea lor, față de ei, fiind un exemplu sau, uneori, chiar și numai o chemare.

Există un cuvânt minunat și mângâietor în scrierile Sfântului Ioan Scărarul; în niciun caz nu-l putem lua drept o îngăduință de a nu săvârși binele la care suntem chemați, dar el ne deschide o anumită nădejde. El spune că va veni vremea când toți vom sta înaintea judecății lui Dumnezeu și vom vedea cu groază că asupra noastră trebuie să se împlinească cuvintele Mântuitorului: „Din cuvintele tale vei fi îndreptățit și din cuvintele tale vei fi osândit”. Ceea ce am spus, ceea ce am propovăduit, lucrurile de care i-am convins pe alții, noi înșine nu le-am împlinit.

Fiecare cuvânt de adevăr pe care l-am rostit se va ridica atunci înaintea noastră ca și cum ne-ar osândi: tu știai aceasta, le-ai spus-o altora — dar tu însuți? Tu însuți nu te-ai atins de lucrul spre care îi chemaseși pe toți…

Și atunci — Sfântul Ioan Scărarul spune aceasta în mai puține cuvinte, mai sobru și mai puternic decât sunt eu în stare — toți cei care au primit prin aceste cuvinte însuflețire, care au fost învățați prin ele, care și-au găsit drumul în viață datorită celor spuse de omul care el însuși nu împlinea ceea ce propovăduia, toți aceștia se vor ridica și vor spune: „Doamne, iartă-l! Dacă el nu ar fi vorbit, eu nu aș fi cunoscut calea, adevărul, dreptatea și viața!”.

Dar nu avem nicidecum voie să ne mângâiem cu aceasta.

Trebuie să ne amintim că orice persoană pe care o întâlnim de-a lungul vieții noastre, chiar și întâmplător, chiar și în metrou, în autobuz, pe stradă, pe care am privit-o cu simpatie, cu seriozitate, cu puritate, fără să spunem măcar un cuvânt, poate primi într-o clipă speranță și putere de viață.

Sunt oameni care trec prin ani nerecunoscuți de nimeni, trec prin ani ca și cum nu ar exista pentru nimeni. Și deodată se trezesc în fața unei persoane necunoscute, care i-a privit cu profunzime, pentru care această persoană, respinsă, uitată, inexistentă — există. Și acesta este începutul unei noi vieți. De acest lucru trebuie să ne aducem aminte.