Întoarcerea la Hristos în Vinerea Mare

Nu-mi amintesc prea bine, dar, din spusele mamei, pe la 3-4 ani, duminica dimineața, mă trezeam, mergeam la patul ei și începeam: 

- Gata, hai la biserică! Hai la Doamne-Doamne! 

Anii au trecut. Despre Sfintele Paști nu am prea multe amintiri, decât că mergeam să luăm Sfânta Lumină și apoi repejor acasă. Dar, mergând duminica la slujbe, prinsesem drag de strană și tare mi-am dorit să cânt și eu. Și am cântat. Îmi plăcea așa de mult! Deși aveam doar 13-14 ani, simțeam Liturghia într-un fel aparte, simțeam că stau cu adevărat în fața lui Hristos și-I cânt. Pe la școală mi se spunea „măicuța”. Fuste lungi, batic pe cap, tare-mi plăcea!

Însă... vine viața! Îți ia părinții și-i duce departe, la muncă, pentru a-ți fi ție bine. Și, uite-așa, odată cu plecarea lor, am plecat și eu din biserică. Mersul la slujbe s-a rărit, fusta lungă s-a scurtat, fața curată a început să fie acoperită cu tot felul de culori și creme, iar lumina ochilor s-a întunecat. Exact ca în cuvântul Sfântului Siluan, care vorbește despre frumusețea unei fete, despre curăția și gingășia la care râvneau multe din prietenele ei, însă păcatul a urâțit-o. 

În locul bisericii, au apărut cluburile. Îmbrăcatul sumar. Mândria cât cuprinde. Ar fi multe de spus aici... Simt o mare durere când văd acum pe stradă tinerele fete îmbrăcate după moda lumii. Nu că nu le-ar sta bine, ba dimpotrivă, că atrag toate privirile, ci mai ales pentru că știu gândul lor. Știu de ce o fac! 

De la cluburi la dezmăț e doar un pas. Trebuie să recunosc că Dumnezeu nu m-a lăsat nici în acest întuneric. Cu toate ieșirile și desfrâurile, totuși m-a ținut departe de alcool, droguri și fumat. Măcar atât! 

Uneori ajungeam la limita tuturor relelor și mă opream. Mă închideam în casă, nu mai vorbeam cu nimeni. Sau, ba da! Vorbeam cu Maica Domnului! Aveam o iconiță mică pe perete și mereu, când o priveam, ori mă rușinam, ori o rugam să mă ajute să mă opresc din toate. 

Și m-a ajutat!

Dacă în Sâmbăta lui Lazăr eram sus, pe mese, la club, ei bine, în Vinerea Mare eram la Hristos! Am intrat în biserică, am pus niște flori pe Sfântul Epitaf și mi-am căutat un loc, așteptând să înceapă prohodul. Privind spre Altar, au început să-mi curgă lacrimile. Dintr-odată! Și tot auzeam: „Ce cauți tu aici? Ce cauți tu aici? Tu trebuie să fii la mănăstire! Nu-i locul tău aici!”.

Din acel moment, toată viața mea s-a schimbat. 

Imediat după slujbă am mers acasă și i-am zis mamei că eu plec la mănăstire. Bineînțeles că nu a dat crezare, ba chiar îmi spunea: „Acum o săptămână erai la club, și acum te duci la mănăstire?!”. 

Am plecat la mănăstire, însă, deși nu am rămas acolo, pentru că planurile lui Dumnezeu au fost și sunt altele, întreaga viață de după aceea a fost alta. Și, slavă Domnului, azi încă suntem în Biserică, prin mila lui Dumnezeu! 

E drept, păcatele tinereților nu sunt uitate ușor. Oamenii se îndepărtează de tine (sau tu de ei), pentru că drumul vostru nu mai este același. Dar, cu toate acestea, pe lângă marea dragoste a lui Hristos pe care am regăsit -o venind Acasă, toate aceste răni te fac să-i poți înțelege pe cei care sunt astăzi cum ai fost tu, cândva. 

Și, cum spunea un Părinte: „Astăzi el, mâine eu!”. 

Alexandrina