Am uitat sa povestesc cum m-am întors în Biserică…
Observasem niște vecine, două surori cam de aceeași vârstă cu mine, că sunt bucuroase. Nu le vedeam triste sau dezamăgite, așa cum mi se întâmpla mie. Am mers la ele și le-am întrebat despre starea lor. Îmi aduc aminte că una dintre surori urma să se căsătorească. Mi-au dat o carte în care erau povestiri despre viața unor oameni care citeau Biblia, spunând că, dacă citești Biblia, viața ta se schimbă. Cartea nu era ortodoxă.
Îmi aduc aminte și că o amică urma să se căsătorească și i-am spus că aș vrea și eu. Nu mai știu dacă mi-a spus să merg să mă spovedesc, dar îmi aduc aminte că m-a îndemnat să merg la biserică, la slujbe, și să mă rog. M-am rugat cu gândul la soțul meu.
Bineînțeles că soțului i-am tradus și cele ce spune Sfântul Iosif Vatopedinul despre femeie. Dar... credeți cumva că i s-a clintit vreun mușchi de pe față? Bineînțeles că nu!
Am început să citesc mai mult și să caut răspunsuri. Contează foarte mult experiențele prin care ai trecut. La mine nu se potrivește spovedania la care sunt certată, mi se fac observații, pentru că, de când mă știu, în general am fost certată și mi s-a vorbit cu asprime.
Se spune că la spovedanie trebuie să numești păcatul așa cum este, cum ar fi că ai furat, ai bârfit, ai judecat etc., dar poate că omul acela, care nu este de multă vreme în Biserică, are nevoie să spună așa cum poate el, are nevoie de curaj... Poate greșesc, poate nu înțeleg care ar trebuie să fie, așa că vorbesc doar pentru mine.
La prima mea spovedanie nu a fost ca în povești. Nu m-a încurajat nimeni, a fost urât.
* * *
Odată, când cineva mi-a spus că trece printr-un necaz (indiferent că era sau nu era vina persoanei respective), i-am spus cu teamă că singură nu va putea trece prin încercare, ci numai cu ajutorul Domnului, și am îndemnat-o să meargă să se spovedească. Dar mi-a fost teamă, pentru că persoana aceea nu mai fusese la spovedanie și era în general refractară față de preoți, și dacă va ajunge la vreun preot care putea să o certe, să-i facă observații, atunci ar fi fost șanse mari să nu mai calce niciodată într-o biserică. M-am rugat, din căderea mea, să o miluiască Domnul.
* * *
Mitropolitul Antonie al Surojului, din ce am citit, primea cu blândețe la spovedanie, avea multă înțelegere pentru neputințele oamenilor, la fel ca și alți sfinți care au fost duhovnici.
* * *
Bineînțeles că, atunci când te întorci în Biserică, ai tot felul de ispite. Eu, după ce am plâns cu lacrimi de crocodil, am căzut fix în ispita fariseului! Altă ispită mare a fost când eram să fiu călcată de o mașină, apărută parcă de nicăieri, plină cu bărbați care râdeau uitându-se la mine, ca niște draci. Atunci am simțit cum Cineva mai înalt ca mine m-a tras înapoi de guler și m-a ținut. Dacă ar fi fost îngăduit acel pas, n-aș mai fi scris acum.
Sfinte Îngere păzitor, atât de rău îmi pare că tot timpul te necăjesc! Te iubesc din smerenia mea, adică starea mea căzută.
Anastasia
Fotografie de Roman Tymochko / pexels.com