Am ajuns la Biserica Sapienței în 1985, după ce l-am cunoscut la Cernica pe minunatul Părinte Constantin Voicescu, parohul de atunci al bisericii. Trecuseră 10 ani de la plecarea la Domnul a Părintelui Constantin Sârbu, iar la Sapienței mai veneau, fiind încă în putere, mulți dintre enoriașii apropiați ai Părintelui Constantin Sârbu; mărturiile unora se regăsesc în volumul „Biserica Sapienței. Un mare mărturisitor creștin. Preotul Constantin Sârbu”, apărut în 2000 la Editura Bonifaciu. Atmosfera din Biserica Sapienței era, probabil, cu contribuția acestora și strădania Părintelui Voicescu, foarte asemănătoare cu cea din vremea Părintelui Sârbu, care se rugase înainte de plecare pentru un succesor vrednic și lăsase apropiaților îndemnul testamentar: „Să nu părăsiți biserica aceasta. Să n-o părăsiți, indiferent ce preot va veni; eu v-am pregătit pe voi nu pentru preot, ci pentru Preoție!”.
Părintele Constantin Sârbu a fost înmormântat în curtea-grădină a Bisericii Sapienței; treceai pe lângă mormânt pentru a intra în biserică. Adesea, la baza crucii se găseau candele aprinse și, mai ales în ultima vreme, mi s-a spus că veneau pentru a se ruga la mormânt oameni străini, care aflaseră despre Părintele din cărți. Părintele iubea această grădină, cu trandafirii și florile ei, și există câteva fotografii ale dânsului în această frumoasă ambianță.
În 2023, Părintele paroh Marin Cojoc a fost tot mai presat de enoriași și de apropiați să puceadă la deshumarea rămășițelor Părintelui Constantin Sârbu; nu îndrăzneam să gândim că vom găsi acolo sfinte moaște, deși, cu mai mulți ani în urmă, cineva pictase și dăruise bisericii o icoană a Părintelui, iar o fiică duhovnicească, domnișoara profesor Daniela Bordea, îi alcătuise primul acatist și paraclis. A existat la un moment dat chiar ideea de a reînhuma, alături de Părintele, rămășițele iubitei sale soții, care se odihneau în Cimitirul Bellu, dar cineva din familia Părintelui Constantin Sârbu s-a opus. Inițial, Părintele Cojoc a fost rezervat, chiar împotrivitor, dar spre sfârșitul lui 2023 a cedat; a fost o hotărâre curajoasă.
Toate lucrurile au fost pregătite, găsiți trei gropari și invitați preoți, credincioși, oameni din media, pentru ca în dimineața zilei de sâmbătă, 21 octombrie 2023, să participe la deshumare. Ziua adormirii Părintelui, 23 octombrie, cădea în acel an lunea, și organizarea ar fi fost mai dificilă. Miercuri dimineață, pe 18 octombrie, am hotărât, fără să fi fost solicitat direct, să merg la biserică pentru a da o mână de ajutor la pregătirea grădinii pentru evenimentul de sâmbătă. Când am intrat în curte, l-am găsit pe Părintele Marin puțin încurcat: meșterii gropari tocmai îl sunaseră să-i spună că nu mai pot veni sâmbătă, dar că ar putea veni atunci, în acea dimineață de miercuri, pentru deshumare, dacă Părintele se învoiește. Constrâns, Părintele a acceptat, toate planurile și organizarea au căzut, acum trebuia gândită urgent o nouă desfășurare...
O mireasmă excepțională
Curând, meșterii gropari au început dislocarea lespezii de marmură. În ciuda experienței, nu găseau locul de unde trebuia începută operația. Părintele Marin se îndoiește o clipă: „Poate Părintele Constantin nu vrea să îl deshumăm”. Apoi: „Aveți grijă să nu ciobiți piatra mormântului, să nu o spargeți!”. Apoi stropește mormântul cu aghiasmă și ne cere la doi dintre noi să citim un acatist și la Psaltire.
În sfârșit, lespedea este extrasă în siguranță. Părintele întreabă apoi, fără speranță, dacă știe cineva cum este organizat mormântul. Bineînțeles, nu știe nimeni. Cu mare grijă, meșterii scot pământul până la aproximativ doi metri adâncime, fără să găsească nimic. Suntem un grup mic, Părintele Marin, trei meșteri, patru enoriași, o doamnă necunoscută... toți în jurul mormântului numai ochi, urechi și fibră încordată. Pe partea dreaptă a mormântului s-a acumulat un morman înalt de pământ, care după primul an de la eveniment s-a topit complet în punguțele și cutiuțele pelerinilor evlavioși veniți pentru rugăciuni în curtea Sapienței. În sfârșit, se dă peste o placă de beton armat imposibil de dislocat. Părintele face rost de un târnăcop și un flex, iar unul din meșteri reușește să o înlăture. Sub ea găsește o a doua placă de beton armat. O mică pauză, și apoi lovește cu târnăcopul și face un mic orificiu în această ultimă placă. Imediat, din străfundul mormântului țâșnește spre noi o mireasmă excepțională, greu de asemănat cu ceva cunoscut. Eu am un simț și o memorie olfactivă precare, dar am simțit puternic și distinct acea unduire, care curând avea să umple grădina și apoi străduța Sapienței din drepul bisericii.
În prima clipă am rămas cu toții uluiți, căutând o confirmare în privirile celorlalți. Imediat, Părintele și-a revenit, găsind cuvintele potrivite (nu le mai știu). Meșterul care făcuse orificiul a lăsat tărnăcopul jos, s-a așezat copleșit pe maldărul de pământ și a zis: „De mai bine de zece ani deschidem aproape zilnic morminte. Niciodată nu am mai întâlnit așa ceva”.
În sfârșit, treaba a fost terminată cu bine, moaștele Părintelui au fost depuse pe o năsălie albă, curată. După 48 de ani de ședere sub pământ în mica criptă formată de cele două plăci de beton armat, într-un mediu foarte umed, cauzat de apropierea albiei Dâmboviței (mai puțin de 100 de metri), moaștele erau foarte bine conservate, atât cât am putut vedea. O cruce mică de lemn (probabil depusă pe pieptul defunctului), rămășițe de veșminte și accesorii vestimentare și părți din coșciug. Mă feresc să spun mai mult. Între timp, curtea și strada se umple de oameni atrași de mireasmă. Între ei și doi tineri monahi de la două mănăstiri din județul Galați, județul de baștină al Părintelui Constantin Sârbu. Întâmplare? Părintele Marin aleargă să cumpere un coșciug de lemn și transportă năsălia cu moaște în capela bisericii, ajutat de cei doi monahi. Apoi așază moaștele în coșciug. După care urmează zile lungi de pelerinaj cu oameni veniți din toate părțile țării.
Părintele Marin a făcut dosar de canonizare și, în mai puțin de un an, în iulie 2024, Părintele Constantin Sârbu și Părintele Ilie Lăcătușu sunt adăugați listei de 14 sfinți propuși pentru canonizare. Apoi canonizarea pe 4 februarie 2025, înscrierea în calendare și proclamarea locală de pe 23 octombrie 2025 de la Biserica Sapienței. Sfinte Părinte Constantin Sârbu, nu ne uita în rugăciunile tale către Mântuitorul și Maica Sa pe noi, nevrednicii!
Cel mai important eveniment al vieții mele
După ceva timp, am realizat semnificația acestui eveniment pentru mine. Cred că a fost cel mai important eveniment al vieții mele, întâlnirea necăutată cu o minune. Am povestit-o ori de câte ori am avut prilejul, poate nu întotdeauna unor persoane pregătite sau dornice să afle aceste lucruri. Dar am avut conștiința că, pentru cei care aveau încredere în onestitatea mea, aceasta reprezenta o relatare la prima mână, nu din cărți sau din auzite, a unei întâmplări din această ordine de lucruri.
Delicatețea sfinților. Pe 18 octombrie este prăznuit în calendarul ortodox Sfântul Mucenic Marin cel Bătrân. Era ziua de nume a Părintelui Marin Cojoc, de care nu și-a mai adus aminte decât mult mai târziu, după învălmășeala evenimentelor din aceea zi. M-am gândit la această coincidență ca la o atenție a Părintelui Constantin Sârbu față de Părintele nostru pentru curajul acțiunilor sale care au culminat cu canonizarea. Tot pe 18 octombrie, în 1975, Părintele Constantin Sârbu a suferit acea operație care i-a adus sfârșitul.
Paznic al Bisericii Sapienței. În 1986, valul demolărilor și translărilor de biserici a ajuns foarte amenințător lângă biserica noastră. Părintele Voicescu ne cerea rugăciune și căuta orice sprijin, sfat sau faptă, pentru salvarea bisericii. Planul era ca Biserica Sapienței să fie demolată, iar în locul ei translată Biserica Mihai Vodă. Nimeni nu avea curajul să intervină acolo unde se luau deciziile. Circula și o legendă, că Ceaușescu, trecând odată pe acolo, impresionat de buna rânduială a locului și a grădinii, ar fi spus: „Ce popă gospodar!”, iar la plecare ar fi făcut semnul decisiv: „Rămâne!”. Nu știu dacă știe cineva cu adevărat ce s-a întâmplat în realitate. Biserica Sapienței a rămas, Biserica Mihai Vodă a fost translată peste drum, la nici 100 metri distanță de a noastră. Părintele Constantin Sârbu a vegheat, de acolo de unde se afla, ca ea să rămână.
Corneliu Bal