Uitându-mă în urmă, pentru a regăsi momentul în care l-am întâlnit prima oară pe Costion Nicolescu, constat că el se afla demult în câmpul magnetic al unei lumi consonante mie, astfel încât afinităţile unei ambianţe spirituale comune ne-au precedat prietenia.
Prin anii 90, am participat împreună la lansarea unui volum de poeme, aparţinând colegei mele de catedră, Luminiţa Niculescu, şi atunci ne-am cunoscut, deşi am avut, pe moment, impresia că ne ştiam din totdeauna. Delicateţea, bunătatea, discreţia şi duioşia acestui om ales, prezenţa sa, aducătoare de speranţă şi fervoare, au devenit indispensabile celor din preajma sa. Am aflat, curând după aceea, că era un apropiat al pictorului Horia Paştina, dar şi al lui Cristian Mandeal şi al soţiei sale, Livia, nepoata lui Ionel şi a lui Lili Teodoreanu, oameni de care mă lega o profundă amiciţie. Ne revedeam adesea la Ateneu sau la Sala Radio, la concertele dirijate de Cristian, şi schimbam priviri complice de entuziasm şi de admiraţie pentru performanţele muzicale ale prietenului nostru.
Mai târziu, în 2014, ne-am reunit în jurul cărţii de poeme „Loc ferit”, la Librăria Sophia, pentru a vorbi despre Liliana Ursu, autoarea volumului, de care eram ataşaţi amândoi sufleteşte. În 2018, ne-am reîntâlnit, pentru a o evoca împreună pe Luminiţa, stinsă de curând din viaţă, şi cu acel prilej, soţul meu, Nicolae Săulescu, ne-a invitat în grădina Casei Oamenilor de Ştiinţă, unde, ca la un mic praznic, Costion ne-a depănat amintirile sale despre iubita noastră dispărută. Prin 2022, ne-am regăsit în public, la Opera Română, cu ocazia unei conferinţe, ţinută acolo de Horia Roman Patapievici, care ne invitase în mod special, şi atunci am avut bucuria să o cunosc şi pe Maria, minunata soţie a lui Costion.
Am ţinut să precizez unele date, pentru a trasa cercul apropierii de acest om extraordinar, prin intermediul unor fiinţe dragi nouă care, de-a lungul timpului, n-au încetat să ne întindă punţi. Ceea ce însă s-a petrecut, de prin 2020 încoace, ţine de un al doilea cerc concentric care stă, pentru mine, sub semnul tainei şi al miracolului. Am început să îi trimit lui Costion pe mobil, în format electronic, câte un poem, scris la cald, iar el, cu o receptivitate cu totul aparte, îmi răspundea fie prin cuvinte, fie prin imagini, astfel încât s-a închegat între noi o corespondenţă aproape metafizică. Ca reacţie la versurile mele, el îmi trimitea, de pildă, o filmare a vântului răscolind iarba, ori un detaliu de frescă dintr-o biserică de ţară, sau umbra unei arpi. Comentariile lui în scris aveau aceeaşi deschidere spre inefabil. Ajunsesem să aştept cu înfrigurare verdictul său, la fiecare nouă poezie şi, când îl primeam, cu afectuoasă promptitudine, încercam bucuria elevului care află că a luat notă de trecere.
În acest răstimp privilegiat, Costion îmi trimitea cărţile lui de meditaţie mistică şi de cugetări spirituale, scrise la lumina credinţei ce-i însufleţea mintea şi inima. Ultima şi cea mai emoţionantă întâlnire a noastră s-a petrecut la Librăria Humanitas Cişmigiu, în decembrie 2023, la lansarea micului meu volum de „Colinde şi daruri de veghe”, apărut la Editura Spandugino, când Costion, după ce a vorbit cu o crescândă emoţie despre carte, mi-a dăruit o traistă cu nuci, cu o gutuie şi cu o pâiniţă de casă, făcută de Maria. Tremura de o tainică bucurie şi starea de graţie pe care o ne-o transmitea nouă, celor din jur, preschimbase evenimentul din acea librărie într-o epifanie.
Dar apogeul apropierii noastre sufleteşti a fost atins în momentul în care, trimiţându-i lui Costion o poezie despre despărţirea sufletului de trup, mi-a scris fiica lui, Anuţa: „Tata mă roagă să răspund, vă îmbrăţişez, dar acum nu sunt în stare să răspund”. Era la spital, lângă Costion care murea. Nu aflasem cât era de bolnav, dar îl vegheam fără să ştiu. Tot aşa, mă gândesc, acum, că, singură, iubirea ne ridică deasupra soartei trecătoare şi ne păstrează împreună, dincolo de spaţiu şi timp.
Monica Pillat