Inimă-n brazdă

Încerc să fug cât pot de boldul civilizației așa cum se înfățișează ea de la o vreme. Am decis să mă ascund între fragmente de realitate care mi s-au oferit în dar, însă acestea sunt, clar, rupte din alt caiet.

Simt că viața în sine a suferit o schismă, dar din anumite motive încă traiesc în paralel pe ambele paliere, negând, ca strategie de autoapărare, influența cotidianului.

Am regăsit de la o vreme frumusețea normalitații în cele mai simple situații, mentalitați și rutine. Am găsit extraordinarul în normalitate. Paradox, știu.

Da, miracolul − surprinzătorul miracol − poate consta în cele mai simple și banale gesturi.

Important e să te afli în preajma unei persoane cu adevarat extraordinare, să bată acoperirea lui la îngeri și pentru tine, să te topești de bucurie inexplicabil pentru că, lângă tine, acel om se roagă în timp ce pășește și respiră. În acel moment se petrece evadarea din strânsoarea zilei.

Mi-e drag să rememorez un astfel de exemplu.

Hai să-l mărturisesc.

Eram foarte departe de casă, la vreo trei ore de zbor cu avionul, unde aveam să cunosc o comunitate din diaspora de o gingășie pură, catacombică, sclipitoare. Urma să lucrez o vreme pentru copilașii lor.

Într-o după amiază, inițiatorul școlii care ne invitase acolo pentru a colabora în calitate de profesori, Părintele C., ne-a scos la plimbare împreună cu familia dumisale. Am depășit străzile cu arbori uriași și căsuțe ca-n povești, cum vezi adesea în nord, am ieșit din sat și am început să traversăm dealurile.

Eram foarte mirată. Starea pe care o primisem în dar încă de la aterizare e și acum de nepovestit. Era ceva din afara mea care mă înfășura − posibil să fie dragoste (dacă nu știu să o propag, nu știu nici s-o recunosc în această formă de agregare), în orice caz e o senzație de pace-ocrotire-includere-recunoaștere filială din partea unui loc străin și a unor oameni pe care nu i-ai mai văzut niciodată.

Părintele mergea și discuta cu cei din grup probleme didactice care îl preocupau. Sau se ruga peste toate astea, cum bănuiesc, după calmul și culoarea vocii venite cu întârziere în discuții.

Eu contemplam semnalele senzoriale ale stării, că nu voiam să le pierd, mai ales că simțeam cum îmi înmuguresc niște lacrimi în ramul din adâncul ochiului.

Mă miram de ce vedeam. Vânători pândind mistreți. Parcelele acelea arate sau cultivate, mereu îngrijite, perfect întreținute, uimitor de estetice, de parcă fuseseră țesălate cu pieptenele. Mai trecea câte un ozn gigantic și bijuteristic, nou-nouț și fără fir de praf pe el (pluguri, discuri, semănătoare, combine și tot felul de utilaje agricole) și am aflat că le sunt oferite spre folosință de către stat producătorilor locali, doar să vrea să muncească pământul.

Ei bine, și cum mă tot miram eu așa − de puțin mai era să nu deochi ogoarele și tractoarele oamenilor −, m-a cuprins o duioșie și un dor grozav nu doar de acasă, unde am crescut cu tălpile-n brazdă, ci țintit către un om bun de acasă. Care știam eu că iubește pământul și tot ce țâșnește din el, și că se poartă cu fiecare fir de rod ca și cu o vietate, și cu fiecare vietate ca și cu un om în toată firea. Din ăla de alintă găinile și pupă mugurii.

Când m-a legat melancolia asta, am simțit nevoia să pășesc din drum alături, în arătură, rămânând ușor în urma grupului. Simțeam țărâna puhavă și vie sub tălpi.

Și am zis în gând: uite, Doamne, ce lucru frumos ai lăsat Tu aici. Ca eu să pot rămâne între toți acești oameni uimitori cu atâta ușurință, dacă ar fi... Dar oare cum ar fi să poată veni și fiii mei aici, să facă școală și să-și găsească rost... Dar cum ar fi să primească spre înfiere o bucată de țarină aici și preaiubitul meu, acela pe care îl știu că iubește țarinile Tale.

E departe el acum, dar știu că undeva, pe sub pământ, într-o anumită direcție, pornind de sub brazdele astea, în țara mea și a fiilor mei, și el răscolește poate câmpul acum.

Mi s-a răscolit țarina sinelui nițel și, cum eram pornită a plâns încă de la început de la atâta pace, apoi... foarte ușor mi-au trecut niște lacrimi zâmbite de pe obraz în brazda de sub tălpi. De bucurie, de liniște și regăsirea aceluiași Dumnezeu în altă țarină. N-a văzut nimeni.

Acum vine punctul care de fapt trebuia povestit.

În acel moment în care a intrat picătura în lut... îmi zbârnâie scurt: bing, în buzunar, ceva din telefon. Aveam un mesaj, după sfârâit. Care mesaj suna așa:

- Mamiiiiiiii! Ce faci? Unde ești?

- Bine, sunt în Belgia, pe un câmp... Mă plimb cu Părintele.

- Și eu sunt în câmp. Sunt la prășit. Scot cartofi. Ți-am scris pentru că uite ce-am găsit chiar acum!

Mâna lui uriașă și bătătorită de muncă, cea care ar putea fi fină ca a unui lord, la orice oră, dacă s-ar lăsa de îmblânzit bulgări, ținea această vietate pulsatilă.

Mi-a dăruit-o după o vreme. E la noi pe pervaz. După două luni în geam a țâșnit muguri peste tot.

Cosmina Dragomir