Câinele fără nume mă latră cu toată certitudinea învierii, în spatele porților veșnic închise, întâi l-am îngropat pe bătrânul Grigore, suferea de o spondiloză care-l făcea să privească doar în față, înțelept, căci trecutul e mort și îngropat ‒ așa povestea despre prizonieratul lui la unguri (de fapt, muncă silnică), chiar așa povestea, privind înainte, ca și cum ar fi depănat o poveste citită undeva, în anul ăla ploios schimbam podelele CeleiMaiFrumoaseBiserici și ne mutaserăm cu Hristos și potir, cu prapuri și prescură în căminul cultural, se dăruia Înviatul între băncile alea de lemn, printre rafturile cu veselă casată și pereții scorojiți, făceam proscomidia la sferturi de metru de ochii credincioșilor, a fost un an ploios și cu mult soare în mine, plecasem cu Hristos în pribegie și după mine, înșirat, poporul lui Dumnezeu, copii și bătrâni, și la o liturghie i s-a făcut rău bătrânului Grigore din neamul Mărginenilor, au chemat unii salvarea, și-a revenit, și a doua duminică drept în fața potirului, privind agnețul pe sub sprâncene groase, vai, zic, poate ar fi trebuit să rămâneți acasă, sunteți foarte slăbit, inima, știți, inima să nu vă înșele, și se uită zâmbindu-mi subțire și zice poate duminica asta am noroc să mor spălat și în haine curate, aveți o variantă mai bună de plecare?
Nimic n-a lătrat câinele ăla când l-am scos pe Grigore pe porțile larg deschise, nimic.
A rămas Măriuța, aproape centenară, să-și mărunțească zilele pe lângă amintirea lui, fără copii, inventându-și motive serioase, fundamentale, să o mai lungească de pe o zi pe alta, dereticând obsesiv o față de masă imaculată și educând inutil vreo două pisici cenușii, și câinele ăla printre picioarele ei, fără să latre vreodată, și dup-un timp am cules-o și pe bătrână din curte, din casă, ca pe o recoltă am cules-o, ca pe un snop bun de dus la treierat, și abia atunci, când am scos-o și pe ea din curte a urlat câinele ăla fără nume lung și sfâșietor, o crevasă adâncă s-a deschis în inima mea,
lume puțină la înmormântare, ceva neamuri mai pe departe, cei doi nu avuseseră copii și înmormântările bătrânilor și foarte bătrânilor sunt așa, potolite, fără valuri înalte, zâmbete multe, conspirative, ca la o ședință de la care nu poți lipsi, prezențe din oficiu, subînțelese,
și abia atunci a început să latre câinele ăla, întâi și-a pierdut tot părul de supărare, o fantomă alb-cenușie tremurând pe lângă porțile închise cu lacăt, în curte au putrezit ceva timp niște trunchiuri de fag rămase netăiate, pe cine să mai încălzească, moștenitorii au încercat să vândă casa aia dar lătra câinele și Desculțul l-a auzit și praful s-a ales de târg, cică e prea mare prețul, nu, e inima aia de câine care latră în curtea unde-a rămas împărat, străjer, ultimul mohican, îi dau de mâncare vecinii, Mariana a Savetucăi de pe Vale și Vica ceferistului, și Ea, plimbându-și părul roșu pe ulița pietruită, în buzunarele Ei sunt mereu ceva pliculețe pentru pisici și în poșeta Ei deja tocită la colțuri, printre mărunțișuri desăvârșite, câte o conservă pentru vagabonzi existențiali, din când în când câinele ăla se strecoară pe sub gard și o ia la trap, cu ochii strălucind de imagini doar de el văzute, spre Someș și spre dealurile cu păduri de stejar, așteptându-i pe Grigore și Măriuța să se întoarcă de undeva cu sapa în spate, cu securea agățată de unghiul cotului, fără să privească în stânga și-n dreapta, într-o transă, vrăjit de așteptare, și abia în spatele porților închise cu lacăte mari (deja ruginite în colțuri) se apucă de lătrat, ca un ultim străjer care ridică drapelul în fiecare dimineață pe donjonul de piatră, lătrând a nemurire și-a nemoarte, câinele fără nume, i-am îngropat numele odată cu palmele Măriuței făcute cruce pe piept, ridică toți din umeri când îi iscodesc, dar cum îl cheamă pe câinele rămas în curtea lor, cum, s-a cerșetorit la perfecțiune câinele ăsta, nici nume nu mai are, doar lătratul ăla a înviere și-a așteptare, doar urletele lui la lună, convins că într-o zi se vor întoarce Grigore și Măriuța de pe vreun deal de undeva, să-i aducă într-o traistă înflorată numele înapoi.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu
Fotografie de Aloïs Siclon / pexels.com