De Sfânta Elisabeta mi-am lipit inima îndată ce anul trecut s-a anunțat canonizarea. Nu știu de ce, nu știu cum, dar am simțit-o ca pe sora mea. Nu știam prea multe, deși internetul vuia de mulți ani cu filmări care arătau o pustnică din Munții Giumalău. Dar mintea mea păcătoasă, ce să gândească: „Iar spectacol pe seama Bisericii!”.
Și, cum Dumnezeu lucrează cu timp și fără timp, dar mereu te pune față în față cu minunea la vremea potrivită ție, „m-a ținut minte”... Și uite-așa, după aflarea canonizării, am început să mai citesc câte ceva despre dânsa, dar mai ales să văd fotografii și diverse imagini.
Întâlnirea mea personală cu Sfânta a fost când tatăl meu a trecut la Domnul! Cu o zi înainte de înmormântare mă simțeam foarte rău din cauza problemelor de sănătate, acum suprapuse pe tot ce înseamnă să-ți pierzi părintele pe neașteptate... Eram încă sub tratament, dar durerile erau insuportabile. În acele zile am făcut sute de kilometri cu mașina, când la deal și când la vale, când în oraș, când pe lângă oraș... și simțeam că nu mai pot să continui așa. De felul meu, sunt tare rușinoasă și prefer să rabd orice, inclusiv durere, doar să nu deranjez pe cineva. Dar în clipa aceea, mi-am făcut curaj să sun la medic. Cu mila Domnului, domnul doctor îmi face loc printre mulțimea de pacienți deja programată și... mă duc. Ora 17:30!
Mă așez cuminte pe scaun. Într-o mână țineam ultima ecografie, deloc bună, în cealaltă metanierul. Dar ce rugăciune?! Tremuram de parcă mă curenta ceva. Stres, durere fizică, durere psihică, durerea situației în care mă aflam... pe scurt, eram toată o durere. Nu știam cum să mă controlez, în fața mea fiind și două familii fericite care așteptau să vadă starea bebelușilor lor.
Și, deodată, în mintea mea, încep: „Sfânta Elisabeta, Sfânta Elisabeta, Sfânta Elisabeta...”. Nu cred că exagerez dacă spun că am repetat de o mie de ori. În același timp, îmi aminteam cum Sfânta a suferit de cancer și cum a suportat durerile acelea chinuitoare... Și, cu cât repetam, simțeam cum, ușor-ușor, mă liniștesc, încep să respir normal... Până am intrat la domnul doctor, deja simțeam că plutesc, îmi trecuse toate! Și da, Sfânta făcuse o minune... îmi liniștise sufletul! Și da, pot spune că, în acel moment, vindecarea a fost și trupească.
Aseară m-am uitat la filmul despre viața ei. Întinsă în pat, cu același dureri și cu gândul la ea. Când se auzea vocea Sfintei, simțeam ceva ca balsamul pe care îl pui pe rană și răcoarea aceea te calmează, îți alină durerea. Și mă gândeam așa: din durerea aceea trupească, Dumnezeu a dus-o în durerile Iadului, iar apoi, în frumusețile Raiului! Și, când s-a trezit, ea a fost alta! A devenit un Înger în trup, cum spunea și fostul ei duhovnic: „Ea nu mărturisea păcate, ea mărturisea greșeli de zi cu zi”.
Rămâi fără cuvinte! Să ajungi să-L iubești atât de mult pe Dumnezeu! Să lași ce-ți oferă lumea, cu bunătățile și frumusețile ei, și să te lipești cu totul de Dumnezeu! Și totul atât de firesc!
Sfânta Elisabeta e firescul sfințeniei din zilele noastre, care ne arată că se poate, se poate și astăzi, chiar și în lume, urmând cuvintele ei:
„Altora să ierți, ție niciodată!”
„Gata! Dumnezeu să ne ierte! De-acum ștergem cu buretele și-o luăm de la capăt!”
„Iartă-mă, Doamne, că am să fiu cuminte!”
Alexandrina
Fotografie de Basilica.ro