E iulie. Toată lumea pleacă în concedii, în vacanță, toate programate cu ceva timp, în fel și fel de locuri cât mai exotice, cât mai departe de țară. Nimic greșit. Dar sunt și unii oameni care pleacă spre Rai, spre odihna cea veșnică, unde „nu este nici întristare, nici suspin”. Oare ce odihnă mai frumoasă de atât poate fi?...
În ultimul an am pierdut multe persoane dragi inimii, care mai apropiate, care mai îndepărtate, poate. Eu zic că „le-am pierdut” (egoismul vorbește), dar Cerul le-a câștigat spre a-mi oferi rugăciunea lor, deci tot spre folosul meu și al celor din jur. Toți cei dragi au plecat după o suferință nu foarte îndelungată, dar care poartă același nume.
Astăzi am fost la înmormântarea unui „îndrăgostit de Hristos”. Ce minunat! Ce calitate mai mare decât aceasta poate avea un om?
Nu îl știam foarte bine, mai mult din vedere, de la sfintele slujbe și prin prisma copilului său, care se împrietenise cu băiețelul nostru. Nu am schimbat niciodată vreun cuvânt, mai mult cu soțul meu discuta, dar chiar și așa prezența lui era foarte discretă. În urmă cu două luni am aflat că se îmbolnăvise de cancer, cu șanse mici de a învinge boala. De felul meu sunt empatică, și totuși, pentru că în urmă cu un an am primit același diagnostic, ce e drept, formă ușoară, inima mea tresaltă la fiecare om ce suferă. Când am aflat despre el, efectiv am simțit că mă prăbușesc... Am izbucnit în plâns. La ceva timp ne-am întâlnit la slujbă și am intrat în vorbă cu soția lui, încercând să o încurajez. I-am spus că, pentru noi, cei bolnavi, e mult mai ușor de dus când te lași în voia lui Dumnezeu și te așezi efectiv în palma Lui. Greul este pentru cei din jur, care trag de noi, care se luptă cu morile de vânt. I-am zis că va fi bine oricum ar fi, pentru că Dumnezeu nu greșește niciodată, iar cel ce suferă, de fapt, este un privilegiat, pentru că nu el duce Crucea, ci Hristos Însuși.
Săptămâna trecută, Părintele duhovnic ne-a spus că a mers la el la spital să îl împărtășească. Era pe oxigen, nu mai putea respira singur, dar era bine. Plin de pace, de liniște, plin de acceptare a voii lui Dumnezeu. Duminică dimineață primesc mesaj că a plecat la Domnul. Același sentiment de sufocare am simțit.
Astăzi, drumul lui a continuat spre Cer. Toată lumea a simțit asta. Era senin, cu pace și împăcat, exact cum a dus boala. Părintele care a ținut cuvântul la înmormântare a zis:
„A plecat un om blând și pur, fără răutate și plin de bunătate, gata să ajute pe toată lumea, dar, mai ales, un îndrăgostit de Hristos. Duminică dimineață, alături de soție și de mamă, și-a luat rămas bun cu următoarele cuvinte: «Vorbește încet... nu chema doctorii... și ține-mă de mână»! Și a plecat”.
Înainte de a fi scos din biserică, la piept i s-a pus o scrisorică, care ne-a fost citită tuturor. Era scrisă de băiatul lui, pentru că, da, l-a acceptat pe băiețel ca pe propriul său copil, deși nu era. Însă am mai scris eu despre copiii născuți din inimă...
„Dragă tată,
Să știi că nu te voi uita niciodată! O să am grijă de mine, de mama. Am învățat multe de la tine. Îți mulțumesc că ai fost cel mai bun tată! Știu că vei avea grijă de noi, de acolo, din Cer.
Te iubesc!”.
Înainte de-a ne face planuri și de-a ne gândi unde să mergem, oare ne gândim și la odihna veșnică? Oare ne gândim și la drumul care se poate termina într-o clipă, fără a avea bagajul făcut? Oare avem grijă să împachetăm sufletul și inima în veșmântul curat și luminos, la fel cum ne luăm cele mai frumoase haine? Suntem gata de „concediul” spre veșnicie?
Eu sigur nu!
Doamne, primește pe robul Tău... „îndrăgostitul de Hristos”!
Alexandrina
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!