Toată viața mea am trăit într-o minciună. Mereu mi s-a spus să am încredere în mine și așa voi reuși. Dar, ori de câte ori am încercat să pun în practică această tehnică, din fericire, cam niciodată nu a funcționat: așa ajungeam să eșuez, să clachez, să mă blochez; ajungeam să trăiesc într-o semiparalizie și, mai apoi, într-o anxietate continuă, din cauza acestei minciuni.
Adevărul?... E de prisos să am încredere în cineva care nu poate să-și adauge nici măcar un cot la statura sa de unul singur, în cineva care face 95% din activitățile sale în mod inconștient, în cineva care a acumulat o experiență de numai două decenii într-o lume veche de miliarde de ani.
Uitându-mă la cei internați în spitalele de psihiatrie, pot să îmi fac o mică idee despre cine sunt eu de una singură. Nu mă înțelegeți greșit, nu zic că sunt nebună, nici că ei sunt părăsiți de Dumnezeu, dar cred cu tărie că fără El nu suntem în stare de nimic. Dacă El Și-ar întoarce Fața Sa de la mine, atunci eu m-aș distruge cu totul.
Este ciudat să văd că așa stau lucrurile. Perspectiva aceasta îmi schimbă viața și mă face să am mai puține griji, mai multă încredere în Dumnezeu și să nu mă mai mândresc. Iar asta îmi aduce liniște deplină.
Îmi este teamă că o să mă întorc și iar o să privesc lucrurile cu o oarecare independență, uitând că fără Dumnezeu sunt un zero absolut, și că orice lucru pe care îl realizez, îl fac numai cu ajutorul Lui. Dar chiar și mersul, vorbitul, mestecatul și respiratul ar fi niște activități imposibile fără ajutorul Lui.
La un monah am auzit o vorbă după care mă tot ghidez în această perioadă: „Fără Dumnezeu suntem de nota 0, dar cu Dumnezeu înainte, care e 1, suntem de nota 10!”.
R.N.
Fotografie de Mekselina Güçer / pexeles.com