Ada terminase foarte puține lucruri în viața ei.
Începuse trei romane, șapte scrisori către tatăl ei, două către ea însăși și una către Dumnezeu.
Caietele stăteau într-un sertar din bucătărie, sub șervete de masă pe care nu le folosea niciodată. Uneori le scotea și citea primele rânduri.
„Astăzi am înțeles că...”
Pe altă pagină:
„Adevărul este că...”
Și pe alta:
„Am vrut întotdeauna să...”
Ada nu prea știa de ce se oprea.
Un început putea deveni orice.
Într-o dimineață de noiembrie, a găsit caietul albastru.
Îl cumpărase cu ani în urmă pentru o călătorie pe care n-o mai făcuse.
Pe prima pagină scria:
„Atotputernice, Atotbunule, Atotmilostive...”
Nu-și amintea să fi scris cuvintele astea.
A continuat să citească.
„Ascultă astăzi amărâții...”
Până și Dumnezeu primise de la ea numai un început.
În bucătărie se auzea frigiderul.
Ada a luat pixul.
A scris:
„Alină-mi apăsările...”
S-a oprit.
Vechiul ei obicei...
Putea lăsa și rugăciunea așa.
Nimeni nu i-ar fi cerut mai mult.
A mai scris un rând.
Și încă unul.
Cuvintele începeau cu aceeași literă, ca și cum toate ar fi cunoscut o ușă pe care ea încă nu o văzuse.
A deschis sertarul.
A scos unul dintre șervetele pe care le păstrase ani întregi și l-a întins pe masă.
A așezat caietul peste el.
Și-a trecut palma peste pânză, simțind cuta din mijloc.
A luat din nou pixul.
„Atotputernice, Atotbunule, Atotmilostive,
ascultă astăzi amărâții, abandonații și asupriții.
Așază asupra mea acoperământul harului Tău.
Alină-mi apăsările.
Adu apropiaților pace, celor singuri adăpost, celor încercați ajutor.
Ajută-mă să aleg adevărul, să accept ceea ce nu pot schimba și să ajung până la capătul lucrului început.
Apropie-Te de mine, acum și în ceasul încercării.”
Mâna îi tremura.
Mai lipsea un singur cuvânt.
Îl știa de când era copil.
Înainte să se poată răzgândi, l-a scris.
„Amin.”
Apoi a îndreptat șervetul și a pus pe masă încă o farfurie.
Pr. Ioan Gînscă
Fotografie de Noemia Prada