Nu mai poți deschide un ziar că dai fie de Putin, fie de Trump, fie de Beckhami. Și, cum de Putin și de Trump suntem sătui până-n gât – ne-au plictisit destul, deja circul e de mâna a doua −, ne înfruptăm din carnea fragedă, în sânge, a celei mai celebre familii britanice. După Rege, of course.
Nu mă preocupă nici fotbalul, nici brit pop-ul (deși Victoria Beckham a făcut parte dintr-o formație în vogă exact pe vremea adolescenței mele, eu ascultam cu obstinație pe atunci grounge), și totuși, sunt cu ochii pe ei. Ceea ce mă arde la ora actuală, de fapt, este conflictul părinți-copii, dar nu orice părinți, și nu orice copii. Fix părinții generației mele de boomeri (așa ne numesc ei, pe noi, bieții millenials) și fix copiii generației Zet. Cum încerc să rezolv ecuația asta în toate chipurile posibile (m-am transformat într-un origami neașteptat de creativ, de mă mir și eu!), trag cu ochiul peste gard să văd ce soluții găsesc alte familii – sau alții pentru ei, binevoitori, desigur.
Îmi înfrânez (fără succes) pornirea de-a mă bucura că, uite, se întâmplă și la case mai mari, și caut să privesc cu ochi teologic, wannabe luminat, toată tărășenia. Așadar, iată cum stau lucrurile: fiul cel mare al Beckhamilor, Brooklin, căsătorit în 2022 cu Nicola Peltz, fiica unui om de afaceri miliardar, declară că rupe orice legătură cu familia, fără a lăsa vreo portiță de împăcare. Acuzele sunt: părinții lui sunt controlling și încearcă să-i distrugă căsnicia. La aceste probleme atât de comune tot omului se adaugă altele, în care nu ne mai regăsim așa ușor: Victoria, mama lui Brooklin (fostă Spice Girls), la nuntă, fură primul dans cu mirele (cunoscut pe la noi ca „Valsul miresei”), dansând cu el în slow motion sub ochii înlăcrimați ai Nicolei și înmărmuriți ai Peltzilor. Și asta numai pentru că solistul – nimeni altul decât Marc Anthony, prieten al Beckhamilor – a invitat-o la dansul cu mirele pe „cea mai frumoasă femeie din sală”, adăugând: „Hai sus, Victoria Beckham!”. Adică nu mireasa, ci... soacra mare.
Vedeți de ce ascultam eu grounge? Ăsta nu e slow motion, cel mult unplugged.
Brooklin, mirele, declară că a fost cel mai umilitor moment din viața lui. Cât despre Nicola, mireasa, care a părăsit sala în lacrimi, ce să mai zicem? Și, la fel cum nu e om care, văzând divorțul lui Johnny Depp de Amber Heard, să nu fi zis: „Ferice de mine că sunt sărac, bocciu și anonim!”, la fel și acum, am răsuflat ușurați că nu avem neșansa de a face parte dintr-o familie de miliardari frumoși, talentați și celebri. „Sărac și cinstit, maică!”, zicem noi, și ne întoarcem la frigănelele cu zahăr care între timp s-au mai și răcit pe masă.
Inițial, până să aflu de momentul cu „Valsul miresei” devenit „al soacrei”, auzind de încă o progenitură a generației Zet care-și numește părinții controlling, îmi ridicasem deja bine-cunoscuta sprânceană. „Altul crescut în puf, by default cu tot ce și-ar fi putut dori, fără să miște un deget (decât, poate, doar pentru a arăta că vrea și de-aia, și de cealaltă), neînvățat cu recunoștința, ci versat în îndreptățire, care-și acuză părinții de control! Ce e-n neregulă cu generația asta, hm?!”. Văzând apoi povestea cu mama mirelui, mi-am pus o nouă întrebare: „Dar cu generația noastră, ce e-n neregulă?”.
Recunosc că pe asta nu mi-o mai pusesem până atunci. Ceea ce nu poate decât să-mi spovedească propria îndreptățire. Adică, noi, părinții, avem tot dreptul de a ne purta oricum cu copiii, pentru că, indiferent de cum ne purtăm, este a priori „corect”. Deoarece „noi știm mai bine”. (În oglindă, se poartă și ei la fel.)
Sigur, noi nu vom dansa ca Victoria (nici nu putem, între noi fie vorba, fizic, vreau să spun), în schimb, „dansul” nostru se produce în multe alte feluri. Dacă la copii se vădește din destul duhul impertinenței, la noi își scoate colții duhul iubirii de stăpânire. Și oare nu cumva acest duh de stăpânire al nostru l-a stârnit pe cel al impertinenței lor? Că spune Apostolul Pavel, pe de o parte: „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri”, dar pe de altă parte mai spune și: „voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri” (Efeseni 6:1,4).
Dacă mă uit la generația lor, da, ridic sprânceana. Dar dacă mă uit la a noastră, dau cu sprânceana de pereți! Botoxați, tonifiați, vrând să părem (aoleu, nu!) – să fim, să suntem tineri, disperat mai tineri decât ei, plini de umor smart și de aroganță bully, de atotcunoaștere și autosuficiență, „mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte” (nu vă supărați pe mine, Eminescu a zis-o!), spoiți bine pe dinafară, goliți tragic pe dinăuntru, tocmai pentru că, lipsindu-ne preocuparea de a mai umple cu ceva înăuntrul, am pierdut, de fapt, și ceea ce alte generații, de dinaintea noastră, aveau: înțelepciunea vârstei trecută prin experiență. Noi însă, speriați de moarte de cuvântul „vârstă”, ne fixăm obsesiv într-o stare adolescentină, lepădând și bonusurile pe care ar fi trebuit deja să le fi câștigat până acum. Și, mai ales, să le fi pasat mai departe.
Din scandalul Beckham-Peltz, ca și din scandalul Depp-Heard, învățăm că valorile după care galopăm azi cu toții (da, da, și noi, cei din Biserică – nu tu, nici eu, doar „ceilalți”!) sunt de-o găunoșenie abisală. Iată, aici le vedem în suprema lor plinătate: culmea banului vine la pachet cu prăpastia mizeriei sufletești (pe care culmea banului n-o poate umple). Firește, nu se aplică în toate cazurile, și totuși, evoluția e cât se poate de firească, ba chiar și la cei ce doar aspiră, nu numai dețin aceste culmi. „Da, mamă”, îmi spune fiul meu, „banii nu aduc fericirea. Dar prefer să fiu nefericit cu bani decât fără bani”.
Ei bine, așa e, fiul meu. Nefericirea e garantată acolo unde setea noastră se îndreaptă spre cele create, oricât de bune, nobile și frumoase ar fi acestea. Căci nu pentru lumea asta am fost creați noi. Suntem făcuți să funcționăm cu altă benzină. Cu energia necreată. Cu harul lui Dumnezeu. Orice altceva vom pune în rezervor – aur, botox și workout −, vom bloca motorul. Căci „un singur lucru trebuiește”, iar „Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10:42).
Anca Stanciu