Seara îmi place să mă așez în pridvorul casei. Singură, sau poate cu copiii, ne scufundăm în liniștea aceea fără de început și fără de sfârșit în care fiecare își ascultă gândurile, bătăile inimii, ori fâlfâirile cu care perdeaua sufletului se zbate de canaturile inimii lăsate vraiște de dorul care pur și simplu a simțit că trebuie să se scalde un pic într-un colț de cer. Știm dinainte că nici unul nu poate tulbura împărtășirea aceasta de timp și spațiu sacru. Și ne tragem sufletul la propriu, înapoi din zguduirile lumii din care trupurile s-au întors mai devreme, ni-l scuturăm bine de colbul ridicat de vânturarea nestăvilită a evenimentelor mondene, ni-l sfințim petrecându-l printre firele de busuioc din ghivecele pridvorului (bunica nu concepea să nu ai busuioc în pridvor: „Nu se poate, mamă! Omul vine plin de tot felul de gânduri. Trebuie primenit în miros de busuioc înainte să-l lași în casă!”) și-l așezăm în căușul deschis al inimii, în pacea serii, uneori în țârâit de greieri, alteori în huhuit de cucuvea, iar alteori în lătratul neașteptat al unui câine trezit din somn.
Privind, printre genele leneșe, curțile cu garduri înalte și porți ferecate ale vecinilor mei, îmi aduc aminte că, în țara mea, într-o vreme, oamenii știau să trăiască împreună. Și, în țara mea, gardurile avea odată trecători și pârleazuri. Și, în țara mea, cândva, oamenii treceau unii prin curțile altora, dând binețe, fără ca nimeni să nu se simtă tulburat în vreun fel. Pentru că, și în țara mea, oamenii fuseseră cândva o mare familie.
Doar că peste ei tăvălugul istoriei trecuse altfel. Peste ei, mai-marii vremurilor înstăpâniseră teama. Pe ei, mai-marii vremurilor îi învățaseră să se spioneze unul pe altul și apoi să scrie note informative. Pe ei, mai marii vremurilor îi învățaseră trădarea. Iar trădarea ridicase între ei ziduri de netrecut. Și oamenii neamului meu au început să construiască garduri ‒ tot mai trainice și mai înalte, care să-i despartă de ceilalți, care să le țină tainele departe de ochii celor care odinioară le fuseseră frați. Garduri care te țineau înăuntru. Garduri care te țineau afară. Garduri care îi despărțeau pe oameni de oameni. Garduri care ne risipeau, care ne împrăștiau într-o singurătate din ce în ce mai deplină.
Și atunci, pridvoarele caselor au rămas goale. Și-au pierdut rostul. Căci pridvoarele erau locul unde se întâmpina fratele. Pentru că, celor din neamul meu, timp de veacuri, oaspeții le fuseseră frați. Pridvoarele fuseseră locul unde primeau veștile. Acolo aflau de copiii care se născuseră și dădeau prima lacrimă de bucurie la începutul fiecărei noi vieți. Pridvoarele fuseseră locul unde aflau că iubirea dintre doi tineri devine o poveste lungă cât o viață de om și chicoteau, înecați de fericire, un „Hai, să fie într-un ceas bun! Poftiți înăuntru să ne bucurăm cum se cuvine!”. În pridvoare se deschideau brațele, ca să-și cuprindă frații abia sosiți și să-i aducă aproape de inimă, locul în care se întâlneau cu adevărat. Și tot din pridvoare se petreceau, la plecare, oaspeții. Gazdele rămâneau îndelung, privindu-i cum se duc spre casele lor, păstrând încă, în privirile blânde și pe chipurile luminate de-un zâmbet cuminte, bucuria întâlnirii.
În pridvoare răsuna bucuria revederii, oftatul despărțirii, suspinul îndrăgostiților, dar și bocetul de prohodire a fraților. Pentru că în pridvoare stăteau apropiații, vecinii și prietenii, la priveghi. În pridvoare începea și se termina viața lumii. Dar, pe măsură ce gardurile se înmulțeau și deveneau tot mai trainice, pridvoarele rămâneau tot mai goale. Ba chiar, după o vreme, au și dispărut. Ce rost mai aveau?! Nu mai erau decât niște locuri inutile la intrarea în casă, care toamnele adunau frunze, verile praf, și iernile troiene.
Iar casele au început să se construiască fără pridvoare. Drepte. Închise. Ziduri pustii, cu uși și ferestre. Fără locuri unde să-i primești pe cei dragi. Doar bisericile și-o mână de oameni și-au mai păstrat pridvoarele. Bisericile pentru lepădări (pentru că nu se cuvenea să pătrundă în lăcașuri duhurile necurate odată cu cel nebotezat) și pentru aducerea aminte de grozăvia iadului (pentru că în pridvoare se zugrăvea Dreapta Judecată). Și-o mână de oameni care nădăjduiau că, odată, gardurile nu-și vor mai găsi rostul, iar frații lor se vor întoarce în inimi, în pridvoare.
Iar pridvoarele, acelea câteva care mai rămăseseră, au păstrat în ele amintirea vremurilor în care lumea era o mare familie. Păstraseră, agățat de florăriile grele de lemn vechi, cu miros de timp care nu știe să fugă, ci doar să umble alene, ecoul pașilor oaspeților care făceau inimile să bată mai iute și mai cald, la gândul că aveau să se umple casele de bucuria împreună-viețuirii. În pridvoarele acelea rămăsese împletită, pe stâlpii răsuciți, sculptați într-o spirală a veșniciei, amintirea bucuriei pe care inimile o simțeau în îmbrățișarea care le aducea aproape alte inimi. În frunzele toamnelor fără rost ascunse prin colțurile acestor pridvoare rămăseseră șoaptele poveștilor cu care, până nu demult, oamenii își trăiau împreună istoria. În praful verilor se întorceau, nevăzuți, din străvechime, strămoșii cu picioare obosite și cu mâini trudite, ca să-și afle tihna. Iar în zăpezile troienelor, an după an, înghețau lacrimile pe care le plânseseră împreună, fie prohodindu-și mamele și tații, farții și surorile, despărțirile și rătăcirile, fie veselindu-se de nunți și botezuri, de împăcări și regăsiri, dar mai ales de întoarcerea acasă a fiilor risipitori.
Și astfel, pe nesimțite și fără prea multă zarvă, pridvoarele au devenit nu doar locul întoarcerii acasă, ci și al întoarcerii în sine. Locul unde ne întâlnim nu doar cu strămoșii, în poveștile despre vremuri și oameni, cu brațele moi și calde, mirosind a busuioc și lavandă ale mamei, și cu strânsoarea la piept, bărbătească și mereu dătătoare de siguranță a tatălui. Ci, mai ales, locul prielnic întâlnirii cu noi înșine. Pentru că pridvoarele sunt locurile unde frații își odihnesc pe piept, în dreptul inimii, frații rătăcitori, în același timp în care aceștia, ascultând bătaia inimii celui ce îi iartă, se reîntâlnesc cu sinele lor autentic, cel care îi leagă de osul strămoșilor ars și măcinat în praful verilor, de șoaptele istoriei din frunzele toamnelor și de lacrimile plânse în troienele iernilor. Pridvoarele sunt spațiile prin care, trecând în drumul spre inima fratelui meu, mă reconectez cu frumosul și bunul și blândul din mine, curățindu-mă de toată întinăciunea și obida. Ca astfel să ne putem din nou așeza împreună, deplin împăcați.
Și, Doamne, ce frumos ar fi să umplem lumea de pridvoare!
Alina Mirică
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!