Ne vorbește Sfântul Sofronie de la Essex
Iubite întru Hristos fratele meu,
Te-ai obişnuit cu activităţi exterioare, iar viața lăuntrică îţi este total necunoscută. Trebuie să te înveţi întru ea, la ea să cugeți. Trebuie să ne deprindem ca atenţia minţii să se îndrepteze spre a cerceta inima: ce se întâmplă în ea, ce gândeşte, cu ce simţăminte trăieşte, în ce stare se află, adică în armonie cu poruncile lui Dumnezeu sau înviforată de patimi (mânie, înverşunare, curvie, iubire de sine şi altele). Această neîncetată căutare în propria-ţi inimă cu rugăciune trebuie să ducă la starea în care mintea şi inima devin nedespărțite. Atunci vei cunoaşte adevărata fiinţare după care îţi însetează sufletul.
Când te plimbi prin pădure şi te gândeşti, păzeşte-te de visătorie. Este bine atunci să rosteşti cu gura Rugăciunea lui Iisus şi să cugeți la Dumnezeu. Este bine şi atunci, şi în restul vremii, să-ți cercetezi sufletul, urmărindu-l. Ştii bine că există o întristare „după Dumnezeu” şi una lumească; aşijderea şi bucuria sau veselia pot fi după lucrarea harului, însă ele pot fi şi necuvântătoare, de la vrăjmaşul. În ultima vreme mă întristează tocmai faptul că îţi pierzi seriozitatea în privinţa lucrării propriei mântuiri; te-ai înveselit de o oarecare veselie trupească; aşa încât sufletul meu nici nu mai vrea să vorbească despre ceea ce ne este atât de însemnat.
Dragă Părinte David, acum ai nevoie să înveţi a te cerceta cu adevărat duhovniceşte ‒ altfel cum îi vom ajuta pe alţii care vor dori să-i învăţăm această lucrare de neapărată trebuinţă pentru mântuire? Mult doresc, şi mă rog lui Dumnezeu şi Preasfintei Stăpânei noastre, să-ți întărească simțământul duhovnicesc, ca să nu rămâi la nivelul obişnuit, mediocru, al înţelegerii sufleteşti a moralei creştine. Să adăugim şi grija ca în noi să crească simțământul fricii lui Dumnezeu şi conştientizarea măreției chemării noastre creştine; să nu ne lăsăm stăpâniţi de un duh de veselie necuvântătoare, trupească. Nu este cazul să glumim. Înaintea noastră se află sau mântuirea, către care duce calea strâmtă, cu durere și cu lacrimi, sau iadul, către care se desfăşoară calea cea largă şi veselă. Nu trebuie să lăsăm frâul, ci dimpotrivă, mai tare să ne încingem mijlocul. Când vine gândul: „De ce sunt aici?”, bine este să gândim că „nu avem aici cetate stătătoare, ci pe cea viitoare căutăm” (cf. Evrei 13:14).
Când însă, cu harul lui Dumnezeu, vei înțelege despre cele ce eu, ticălosul, îți vorbesc, atunci nu te vei mai clătina în credință, nici nu te vei mai sminti din pricina neorânduielii exterioare în viața Bisericii, şi altele. Atunci credința matale va începe a fi credința cunoaşterii, chiar dacă încă nedesăvârşită, iar nu „din auz” (Romani 10:17). Atunci, chiar dacă întreaga lume se va abate de la adevăr, nu te vei mai clătina ‒ precum Avraam, care în vremea sa rămăsese aproape ultimul purtător al adevăratei dumnezeieşti cinstiri; iar eu, nevrednicul, mă rog Domnului să-ți întărească credința, ca mai târziu să-i poți ajuta şi pe alții, frații matale, aşa precum unii ţi-au ajutat cu toată dragostea lor, cu multă rugăciune şi durere. Noi trebuie să ne legăm cu legăturile cele preaputernice și nezdrobite ale dragostei lui Hristos, şi să ne ajutăm unul pe altul, necruțându-ne puterile, nici chiar sufletele. În această dragoste pentru fratele, noi ştim că „am trecut din moarte la viață” (I Ioan 3:14), altfel spus, la adevărata fiinţare.
Dragostea lui Dumnezeu cuprinde în sine totul, toate bunătăţile: şi înțelepciunea, şi cunoaşterea, şi bucuria, şi nemurirea, şi adevărata slobozenie.