În vârf de munte

Iubesc muntele. Îmi plac și pădurile de brazi de mai jos, și zona de trecere, cu flori și jnepeniș, pantele aride și stâncoase (sau „minerale”, cum sunt descrise prin cărți). Și lacurile, și mai ales pâriașele și cascadele. Dar cel mai mult îmi place să ajung în vârf de munte.

A te urca pe vârful unui munte este o experiență incomparabilă cu orice alt parcurs. De acolo, de sus, toate par mai aproape: și cerul, și toate din jur − valea din care ai urcat, drumul pe care ai ajuns acolo. Poți să deslușești alte vârfuri pe care le știi sau acum le descoperi. Vezi aproape locuri din depărtare, le vezi inversat: ești parcă lipit cu picioarele de bolta cerească și te uiți de acolo în jos. Însă, atenție, dacă iei prea în serios exercițiul, poți ameți! Aerul rarefiat dă un efect euforic − doar asta să fie cauza?

Mi-am amintit zilele trecute de scrisoarea lui Petrarca, Urcarea pe muntele Ventoux, și am recitit-o. Petrarca citește în vârf de munte din Fericitul Augustin – asta după ce deja reflectase despre asemănarea urcușului spiritual cu suișul pe munte −, și dă tocmai peste urmatoarea frază: „Și se duc oamenii să admire înălțimile munților, valurile uriașe ale mării, cursurile largi ale fluviilor, nemărginirea oceanului și mișcările stelelor, dar uită de ei înșiși”. Se întoarce smerit jos. Poate de asta să fie atât de înălțător ce simți pe vârful unui munte, pentru că este o închipuire a ceea ce ar trebui să facem mereu în inima noastră?

Mulți ani la rând, în aceeași vale din Alpi, întâlneam grupuri de evrei tradiționaliști care nu erau prea bine echipați de munte, dar urcau cum puteau, adesea cu telecabina. Am aflat – nu știu dacă e și motivul pentru care se întâlneau acolo, dar e posibil − că, pentru ei, a urca pe munte înseamnă a te apropia de Dumnezeu. Astfel spus pare naiv, totuși cred că e adevărat în mod tainic-simbolic. Un munte închipuie o axă între cer și pământ. Simbolurile sunt (sau ar trebui să fie) vii pentru cei credincioși, nu numai o convenție culturală. Nu ne suim pe munte ca să fim mai aproape de Dumnezeu în sens material, dar a te găsi așa, lipit de cer, privind în cele patru zări, atinge ceva din perspectiva celui care vede lucrurile de „sus” în sensul lui Petrarca: începe poate să le vadă în inima sa.

Desigur, doar începe. În ceea ce mă privește, simțeam mai mult o bucurie și o înălțare a inimii; nu m-am gândit atunci ca Petrarca la călătoria spre locul inimii, dar este un început.

Am observat și că fotografiile făcute acolo nu pot reda atât de bine ce vede ochiul și mintea, așa cum se întâmplă cu fotografiile de mai jos. M-am întrebat de ce. Poate pentru că nu pot prinde acea euforie de a fi acolo, sus, agățat de cer, iar ceea ce pare aproape cu ochiul, pare departe și încețoșat în poză. Poate trebuie o perspectivă de 360 de grade ca să redea calitatea privirii. Imposibil de prins în fotografie.

Nu întâmplător Schimbarea la Față s-a petrectut pe un munte, aproape de Cer. Și, ca Ioan, Petru și Iacov, ai vrea să fixezi acel moment – prin poze, astăzi −, dar nu ai cum. Fotografiile nu captează beția înălțimii și a perspectivei inversate. Nu Îl poti prinde pe Dumnezeu de-un picior. Dumnezeu nu-i „un leu îmblânzit”, cum spunea C.S. Lewis în „Narnia”. Lumina taborică nu se înregistrează pe peliculă, nici în pixeli; în poze, nici măcar peisajul nu mai pare atat de măreț.

Desigur, cel mai important drum este cel pe care omul îl face în inima lui, spre Dumnezeu. Dar urcarea unui munte ne poate da o vagă idee despre începutul acestui drum.

Alexandra de Moffarts

Fotografii de Alexandra de Moffarts