În poartă la Cuviosului David din Evia

Gândul nu-mi dă pace. Nu vrea nicidecum să plece. Mă luptă, mă întoarce pe toate părțile... S-a cuibărit acolo și a născut frământarea. Oare lucrurile frumoase (îmi sună atât de străin acest cuvânt... o trăire, o clipă, o zbatere poate ar fi mai potrivit, nu știu), „lucrurile” petrecute în viața noastră sunt un început, sau doar o curgere a purtării de grijă?

Deschid sertarul cu amintiri și îl găsesc acolo pe monahul F. Fostul meu coleg de școală. Îl numesc „oglinda mea” (el încă nu știe asta, nu ar accepta... pentru că, vedeți, el a învățat smerenia). De fiecare dată când am o bucurie sau un necaz, alerg la Sihăstria și îi povestesc. Mă povestesc. El mă ascultă răbdător și, de fiecare dată și fiece situație, începe așa: „Părinții spun... Părinții învață...” − deși eu știu și simt adâncul inimii lui, dar ceea ce sălășluiește în el îl oprește să spună.

Acest minunat om, cârja mea, oglinda mea, mi-a dăruit acum mai bine de douăzeci de ani cartea „Cuviosul David Bătrânul − copilul Înaintemergătorului”. Trebuie să vă spun că aproape de fiecare dată îmi dăruia ceva în loc de răspuns la întrebările mele. De data aceasta mi-a dăruit cartea. Am ajuns acasă și am pus-o pe un raft. A venit praful și peste ea, și peste multe alte cărți necitite.

Într-o noapte nu puteam dormi. Știți senzația aceea de îți pică capul de somn, dar ochii refuză să se închidă? Ei bine, în această stare m-am ridicat și am luat prima carte care mi-a căzut în mână, cu gândul să citesc câteva pagini, poate adorm.

Așa am făcut cunoștință cu Bătrânul.

Până dimineață terminasem deja jumătate de carte. Se risipise orice umbră de somn.

În timpul zilei, abia așteptam să mă întorc acasă și să termin de citit. Toată ziua m-am gândit la el... cum vorbea el aievea cu Sfântul Ioan Botezătorul. Sunt mamă, ne-a dăruit Bunul Dumnezeu doi copii. Un Ioan și o Mărie... cum puteam simți altfel?! Poate că acela a fost momentul în care am simțit nevoia să le reamintesc copiilor ca sfinții sunt vii cu adevărat. Că ei nu sunt doar pictați în icoane, nu sunt doar așezați în racle spre cinstire. Ci poți să-i chemi, să-i îmbrățișezi, să-i rogi să vină să te ajute când ești în necaz, iar ei să vină cu adevărat!

O vreme le-am vorbit tuturor despre Bătrânul David, ba chiar am început să cumpăr cărți cu el și să le dăruiesc. Timpul a tot curs și, într-o primăvară, soțul mi-a făcut cadou un pelerinaj în Grecia organizat cu ocazia praznicului Sfântului Ioan Rusul...

Am intrat în Evia cu ultimul feribot. Ei bine, nu știu cum s-a întâmplat, dar șoferul autocarului (care mai fusese de nenumărate ori acolo!) a greșit drumul. Era cam devreme pentru GPS... încă se foloseau telefoanele acela mari cât o cărămidă. Din acest motiv a oprit undeva, la o tavernă, și a întrebat câțiva tineri dacă știu drumul spre Sfântul Ioan. Tinerii au răspuns bucuroși: „Sigur! Mergeți înainte, faceți dreapta și intrați pe un drum șerpuit, pe la marginea pădurii, și țineți-o tot așa!”.

Am mers cale de vreo 40 de minute, timp în care Părintele și șoferul deveneau tot mai dezorientați. Atmosfera din autocar era din ce în ce mai tensionată. Deodată apare în fața noastră o bisericuță mică, o poartă mare din zid și un călugăr bătrân ce aprindea candela de la intrare. A izbucnit o discuție aprinsă. Unii spuneau: „Dar nu aici este Prokopi!”, alții se certau că deja se înnoptase și numai Dumnezeu știe pe unde suntem, ca nu are rost să mai coborâm și să ne închinăm pe la toate bisericile din drum și tot așa… Eu eram pe scaun, la geam și, tot privind, deodată mi-a venit în inimă, în fața ochilor, bisericuța din cartea Bătrânului. Am țipat efectiv de tot autocarul s-a întors spre mine! Fără să gândesc prea mult, am strigat din toate puterile: „Știu!!! Știu eu unde suntem! Aici este Mănăstirea Cuviosului David! Aici este Părintele Iakov Țalikis care a scris despre el în carte!”. (Nu era canonizat pe atunci).

Bineînțeles ca asta nu a produs un foarte mare impact, ba am mai primit și câteva îmbrânceli, de genul: „Mai taci din gură!”. Și, în sfârșit, pentru ca nu aveam altceva de făcut, șoferul și ghidul (care... nu vorbea greacă) au coborât să-l întrebe pe Părintele cel bătrân despre drumul nostru. Nu știu ce s-a discutat și cum s-a discutat, dar ne-au coborât să ne închinăm. Unii au vrut să intre, alții nu, eu însă am alergat cu emoție să văd dacă mai prind Cinstitul Cap al Bătrânului scos la închinare. Visam să îi sărut sfintele moaște, să-i văd toiagul cu care Părintele Iakov făcea atâtea și atâtea minuni...

Nu găsesc cuvinte să explic ce simțeam. Parcă totul era un vis. Probabil Părintele de la poartă a anunțat și, după câteva minute bune, văd un călugăr uscățiv că vine spre noi și ne spune ceva în limba greacă. Nu am înțeles, dar nici nu m-am mișcat de acolo. Parcă ceva se lipise de tălpile mele și nu mă lăsa să plec. Majoritatea grupului era deja în autocar, mai erau vreo două persoane prin curte, iar eu stăteam lipită ca o nebună și nu mă puteam clinti. Și... ce să vedeți? Mare și Bun este Dumnezeu și Sfinții Lui!

Părintele uscățiv vine spre mine (eram singura persoană rămasă în biserică) cu Cinstitul Cap al Cuviosului David! Bătrânul meu!!! Bătrânul meu!!! Cu lacrimi de bucurie și emoție m-am închinat, Părintele m-a binecuvântat cu el peste capul meu cel mic și gol și tot spunea ceva în limba greacă... Nu înțelegeam, însă am simțit că mă certa, cu ton blând și privire aspră, dar mă certa ca nu am ținut tot grupul în biserică să se închine. Nu pot să explic cum, dar aceasta am simțit în tot adâncul ființei mele. Cu obrajii plini de lacrimi, am alergat spre autocar. Toți erau supărați pe mine că am întârziat. Cui să mai spui? Ce să mai spui? Îmi venea să strig, îmi venea să mă așez în genunchi și să zic: „Nu degeaba am ajuns aici! Să rămânem și peste noapte! Nu plecați! Aici e Bătrânul... Ne-a așteptat! Iată, poarta s-a închis după noi!”. Dar am tăcut. Am tăcut...

Am pornit și în curând am ajuns la Sfântul Ioan Rusul. Bineînțeles că nu am mai găsit loc de parcare și ne-au trimis undeva mai departe, într-o parcare amenajată pentru rulote. Unii au stat la priveghere, alții au dormit în autocar. Fiecare cum a putut, după slăbiciunea trupului.

Multe au fost bucuriile Bătrânului. Soțul meu a ajuns să-l iubească atât de mult, că i-a devenit prieten și confident.

Îmi aduc aminte că, în perioada COVID-ului, Părinții din mănăstire au transmis live fiecare slujbă.  Nu ne-am simțit deloc singuri. Pe toată perioada aceea de „stat în casă”, noi am trăit Liturghia zilnic! Ne-am simțit cumva... făcând parte din obște. Cum pot spune că nu a fost frumos?!

Poate de atunci, poate de peste ani și ani, nici eu nu mai știu, mă frământă gândul… Oare întâmplările din viața noastră sunt un început sau o curgere a purtării de grijă a Bunului Dumnezeu? Încă nu am primit răspuns, dar vreau să cred cuvântului Părintelui duhovnic: „Măi, nimeni nu este pus degeaba lângă tine, chiar și pentru puțin (sau mult) timp!”.

Să avem parte de mijlocirile Sfinților David Bătrânul din Evia, Iakov și poate, de e voia Domnului, și ale Cuviosului Chiril, urmașul Sfântului Iakov Țsalikis.

PS. Într-una din călătoriile recente, l-am revăzut pe Părintele Antim, bătrânul uscățiv din poartă, care ne-a arătat cu bucurie că ține în buzunarul de lângă inimă o iconiță mică, plastifiată, cu Sfântul Cleopa. Îl iubește enorm și, dacă îl întrebi, îți răspunde zâmbind: „Răbdare... Răbdare... Răbdare…”. Și apoi îți mai spune că nu există sfinți greci, sfinți români, sfinți arabi... ci sfinți care au ales să trăiască în locurile unde era cea mai mare nevoie de harisma lor. Frumos, nu?

Jenica Gavrilă