Augustin s-a dus așa cum a venit în viața mea, surprinzându-mă.
O să-mi lipsească felul în care intra în CeaMaiFrumoasăBiserică, în eternii lui pantofi de lac și cu pălăria aia enormă pe cap, pe care nu și-o scotea nici măcar în fața lui Dumnezeu. Nu pentru că L-ar fi sfidat, ci pentru că era convins că pălăria aia era o coroană pe care o primise de sus, semn al măreției sale.
Augustin fix asta înseamnă, august/măreț, majestuos.
O iubea pe Ea. Îi străluceau ochii când o vedea, rămâneam singuri în biserică, eu încheind cele postliturgice, Ea așteptându-mă în banca preoteselor, acolo unde au stat toate preotesele Luștii din istorie. Augustin intra târziu, după ce ieșea mulțimea, plutind pe pantofii lui negri ca un dansator de samba, se așeza într-o bancă și aștepta, privind câte un sfânt de jos în sus, se uitau o vreme unii în ochii celuilalt, Augustin țiganul și sfântul omologat canonic, unul cu pălăria lui cât un halou de negru, celălalt cu coronița.
Știu de ce-l iubea Ea pe Augustin. Pentru că doi dintre ai ei, îngropați în cimitirul de sub neckul vulcanic din Maieru, sunt Augustini. Iar fratele ei, tot Augustin este.
Am aflat și de ce-o iubea țiganul Augustin pe Ea. Într-o dimineață a coborât din mașină și l-a căutat printre răchitele sălbatice e pe malul Someșului, crăpa de ziuă, Augustin dormise sub niște pături vechi, ghemuit lângă un foc indecis, l-a căutat câteva sute de metri, cu încăpățânarea aia de munteancă, după mirosul fumului s-a luat, s-a trezit Augustin mișcat de mâna Ei caldă, ridică-te, Augustine că ți-am adus de mâncare, și deseară să-mi aduci coșul ăla de-acolo că ți-l cumpăr eu, ia și cafeaua asta fierbinte.
Așa ceva nu se poate uita, te poate marca pe tot restul vieții, ești cerșetor impecabil (Doamne, cât l-am invidiat pentru libertatea lui!), dormi sub cerul liber, tu și coșurile tale de nuiele verzi și te trezești cu o femeie cu părul roșu că-ți aduce mâncare și cafea fierbinte, în numele morților ei.
De ziua mea de naștere (mulți ani absconsă, fără strălucire și perfect ternă) îl invitam la restaurant. Ne întâlneam în fața Gării și mergeam împreună pe trotuar, el cu pălăria aia interminabilă, eu cu rucsacul albastru, tăcând impecabil împreună. Îmi amintesc întâia oară, Augustine, e ziua mea de naștere și aș vrea să mergem să mâncăm împreună la restaurant, ești invitatul meu, îmi faci onoarea?
N-a răspuns din prima, s-a uitat lung, pe sub sprâncenele lui dese și albe, admirându-și un timp luciul impecabil al pantofilor, apoi a oftat și-a zis ultimativ, dar dai și ceva de băut?
Ne-am așezat la masă, urmăriți de privirile perplexe ale ospătăriței, el bine înșurubat sub pălăria aia neagră și eu, Augustin, te rog să comanzi orice dorești de mâncare, eu voi achita totul, e ziua mea și fac cinste, ești prietenul meu. A ridicat un deget, încet, încet, a privit candelabrul policrom de deasupra și-a șoptit
Miorița ai?
Pentru o secundă, am crezut că Miorița e vreun tip de pizza de care n-am auzit, o variantă autohtonă, cu carne de oaie și brânză de burduf. Apoi mi-a căzut fisa și-am râs cu poftă, cum nu mai râsesem de mult timp, urmărit de privirile lui imperturbabile. Avea ochii cenușii, de foc stins de ploaie.
L-am invidiat uneori, sincer și fără răutate. În bordeiul lui, lipsit de orice grijă, dezbrăcase timpul de goană, îl trăia întreg, vegetal, contemplativ, avea ceva din blazarea existențială a sfântului Salaman, cel zăvorât în colibă, ăla pe care-l furau creștinii din două sate pe rând, un fel de piraterie hagiografică și lui puțin îi păsa, era ocupat să-L iubească pe Desculț.
Și în toamna aia, eu puțin speriat de iarna care se apropia, Augustine, ai lemne de foc? N-am nici unul, părinte. Și eu, speriat, și ce-o să faci la iarnă?
Are grijă Dumnezeu, nu-ți fie frică. Auzi la el, să nu-mi fie frică mie de frigul lui. Știi, părinte, joia e piață în Năsăud, aștept să se termine târgul și strâng toate cartoanele, are grijă Dumnezeu.
Vă amintiți, nu? Căci păsările nu seceră, dar le hrănește Tatăl.
O să-mi lipsească Augustin, și duhul ăla de libertate în care se îmbrăca. Nu era lipsă de responsabilitate, era un soi de plutire deasupra goanei lumii nebune din care fac parte, că n-am de-ales. N-am de-ales. O să-mi lipsească felul ăla tihnit în care se bucura de chestii mici, la marginea lumii. Un coș împletit din nuiele pe zi. Niște ceva de mâncare, un foc pe malul apei și soarele care apunea deasupra lui, seară de seară.
Întins în sicriul său ca într-o barcă rece, cu pălăria pe piept și celebrii pantofi negri de lac, Augustin se pregătește să vorbească cu CelpurureaDesculț. Pe nimeni n-a supărat, pe nimeni n-a jignit. Câți dintre noi suntem atât de bogați să putem spune asta?
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu