...adie cu Dumnezeu...
Da, nu știu dacă vi s-a întâmplat să aflați undeva, singuri, un răgaz de dincolo de timp și de lume, în care să simțiți cum adie cu Dumnezeu... cu harul Său revărsat în miresme duhovnicești, cu harul sfinților care s-au nevoit și s-au rugat în lăcașurile veacului acestuia, prin care trecem noi acum, la vremea noastră de mântuire...
Nu o dată mi-a adiat prin minte, prin suflet, cu vieți de Cuvioși sau Cuvioase ce au îmbibat văzduhul cu sfințenie, cât să putem noi respira azi suflarea vieții vecinice.
Era Schimbarea la Față a Domnului și mi-am dorit mult să ajung la Locurele și Lainici, ca la un loc al mărturiei românești a Taborului. Orice Tabor este un spațiu care face parte organic din alcătuirea mea, căci primul dar pe care mi l-a făcut Domnul în viață a fost să îmi rânduiască nașterea pământească în ziua Metamorphosei Sale, ziua în care a împărtășit nouă unirea atât de intimă între Dumnezeu și om în Ipostasul Care este El, Hristos Domnul.
Și, pe când stăteam acolo, sus, pe meleagurile atâta de frumoase ale Locurelelor, mulțumeam și cugetam cum Domnul ne-a cuprins întru Sine, în atâta intimitate, luând firea ta, a mea... Cum Taborul mărturisește despre deplina iubire, ipostatică și atât de personală, chemare pentru tine și mine, acum, aici...
...atunci s-a ivit ca dinspre munți, de dincolo de ei, un vânticel cald și înmiresmat... Un vânticel care a adus cu el harul și rugăciunile celor ce au petrecut de veacuri în aceste locuri sfințite prin prezența lor... Ce tămâiere de dincolo de fire a celor ce ne-au purtat în privegherile lor, pe când noi poate că nici nu eram încă... pe când lipsea dintru mine duhul meu, Tu ai cunoscut cărările mele... Sfinții se roagă pentru întreaga lume, iar ruga lor ne devine chemare lăuntrică la vremea cuvenită. Ruga lor ne înrudește cu ei prin Duhul Sfânt.
În adierea aceea, lumea s-a stins și locul i-a fost luat de nopți îmbibate în privegheri și fum de tămâie, în rugăciune și chipuri lăuntrice de rugători. Adia cu Duh Sfânt, adia cu rugăciunile sihaștrilor și ale Maicii Vartolomeea de dincolo de munte, nevoitoare tot în Tabor românesc, al Cioclovinei de Sus, cu rugăciunile Sfintei Antonina de la Tismana și a celor necunoscuți... poate și ale acelor măicuțe din micul cimitir de la Cioclovina de Jos, unde se simte atât de clar liniștea veacului ce va să fie. Am lăsat vânticelul să îmi colinde văile ființei și să-mi îmbălsămeze mintea cu pomenirea veciniciei. Cu adevărat, mare lucru este solirea înaintemergătorilor noștri înaintea Domnului! Iar mie, cu firea femeie, sfânt lucru moștenirea Duhului ce mi-a așezat, în genealogia duhovnicească, sfintele și cuvioasele noastre!
Cum voi răsplăti sfintelor femei, toate Myrophori, purtând mirul Duhului și vărsându-l în firea mea, lor, care au străbătut calea acesta înaintea vecuirii mele, făcându-mi-o mărturisitoare și înțelegătoare pe cât pot eu, cea mai de pe urmă, pricepe...
Nu voi mulțumi oare doamnei Maria, doamna mea Maria Brâncoveanu, doamnă a lacrimilor, când sufăr și mă tângui pentru sufletul alor mei? Când îmi ard gândurile de grijă pentru Părintele meu bolnav, când mă tem pentru el, oare nu îmi este mie Doamna Maria pieptul pe care să plâng? Oare nu mă voi simți mai înțeleasă cugetând la suferința ei pentru marele Martir? Oare nu îi voi mulțumi că suferința ei a alinat-o pe a mea?
Ori când mi se zdrobește sufletul pentru copiii mei educați cu mari, mari eforturi, și cel mai adesea singură, stigmatizată, „răstigniți” de o societate care nu pune preț pe valoarea sufletului lor curat și îi plimbă, cu un bullyng modern, de la Ana la Caiafa printre himerele obraznice ale lumii până îi pierde... Oare nu mă va întări inima Doamnei Maria, care se sfâșia pentru fiii ei decapitați? Pentru fiicele sale urmărite?
Și când sunt captivă în tot felul de întortocheli ale intrigilor omenești, oare nu îmi voi aminti când a răbdat prizonieratul turcilor? Toate ale mele devin mici față de pătimirea ei, dar mai ales com-pătimitoare! Iar această empatie duhovnicească este esențială, căci ne adună laolaltă, ne înrudește, ne pune împreună una în Hristos Domnul, Cel ce nevinovat a pătimit pentru noi, iar noi, acum, întru El.
Cum voi mulțumi ție, Doamnă Maria Brâncoveanu, pentru moștenirea Duhului ce ai revărsat înlăuntrul meu, suflet femeiesc al veacului XXI, prin martiriul tău lăuntric și trupesc ce l-ai răbdat în timpul vecuirii tale cu atâta sute de ani înaintea mea! Lacrimile tale s-au vărsat și în mine, prea aleasă Doamnă! Iar strigările tale către Domnul Răstignirii și Învierii au călătorit prin veacuri până la mine și la surorile mele, soții și mame, nobilă Doamnă! Au colindat veacuri de suflete, de bunice și femei arzând de grija fiilor lor, și ne-au chemat și ne-au unit cu Domnul, în Trupul Său cel Preacurat cu care S-a îmbrăcat întru noi. Nu pot decât a-ți mulțumi cu evlavioasă închinare și a-ți dori acum un adevărat Bucură-te!
Și, pentru că încă deapăn cugete despre femeia creștină, despre cine sunt eu, ca femeie, înaintea Domnului meu, mi se derulează prin suflet frânturi de clipe ale vieții. Mai toate au gustul amar al suferinței, al unui sânge vărsat în chip nevăzut, din inimă... Nu știu cum își trăiește fiecare condiția aceasta, dar prima răsfrângere de suflet care răzbate din cercetarea mea de sine ca femeie este durerea. Iar din dureri și zdrobiri de tot felul, mai ales pentru alții, răsare Învierea Lui!
...nopți nedormite, zile răstignite, griji nenumărate pentru familie, greutăți puse la picioarele Domnului, zilnicul imposibil − trebuie să se ivească el din ceva − că nu mai avem cele necesare, că intervine ceva urgent și ne zbatem cum să recuperăm copiii de la școală, că ne lovește iar vreo boală grea, una din crucile noastre recurente, că vreun grup mai nărăvaș de colegi agresează vreun copil în clasă pentru că „e fiu de popă...” (și nu mai spun epitetul), că pic efectiv din picioare și cel mai adesea nici plătit nu vine cineva să mă ajute, așa cum e „firesc” între creștini, că mă lasă Bolt-ul în drum pentru că am prea mulți copii, că n-am cu cine să-i las pe cei mici ca să plec la spital să nasc și multe, prea multe altele... Toate se încununează cu cele mai mari dureri lăuntrice ce nu pot fi spuse, pentru mântuirea copiilor, a celor dragi...
Și, pe când stau la căpătâiul febril al Măriucăi după câteva partide de vomă, sărmana, privindu-i fățuca și așa slabă și palidă, îmi amintesc de fiecare dată de Anghelina, fetița doamnei Milița, soția Sfântului Domn Neagoe Basarab! Câtă sfâșiere maternă să-și vadă copila bolnavă, în agonia febrei, apoi murind... Cât de greu îi este oricărei mame să-și privească fiul pătimind, să se zbată peste puterile sale să-l ajute, și adesea să se vadă pur și simplu neputincioasă! Încercări prin care trecem noi toate, de la Eva, prin Preacurata Maică a Vieții, până acum... Prin fiecare suflet de femeie trec aceste sulițe otrăvite, nemiloase, îngenunchindu-ne înaintea Părintelui Ceresc. Ori când copiii cresc și au ambiții, furie și răscoliri adolescentine, mă gândesc cum doamna Milița va fi purtat cândva ambiția lui Ioan, care l-a și pierdut...
Mă simt îmbrățișată în suferințele doamnei Milița, în rugăciunile Maicii Platonida și, de câte ori merg la Ostrov, îi aduc sinceră mulțumire. Privindu-i icoana așezată cu grijă în colțul meu de rugăciune, mă simt mereu însoțită, ascultată și înțeleasă, fiecare strigăt de suferință maternă și de soție își găsește un real ecou în pieptul ei. Și nu găsesc cuvânt care să cuprindă recunoștința ce i-o port în Domnul!
Strâng în piept acest mănunchi de flori și miresme duhovnicești ale sfintelor femei ca pe un buchet din care mă hrănesc cu lumină, și mă bucur nespus că, prin canonizarea lor și prin acest an omagial dedicat pastorației familiei creștine și comemorării sfintelor femei, simt că jertfa noastră este primită în sânul Bisericii înaintea Celui pentru Care ne aducem ardere de tot.
Maria Tudor
Fotografie de Helena Lopes / pexels.com
Icoane de pe doxologia.ro
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!