Noiembrie 2017. Ierusalim.
Azi-dimineață, la ora 6.45, încă nu părăsisem Bucureștiul, iar acum, la ora 19.45, mă găsesc pe Eleon, Muntele Măslinilor, acolo de unde S-a înălțat Domnul la ceruri. Cum să mi se pară aceasta altfel decât uimitoare minune?
Aseară, la culcare, Ioachim mi-a spus: „Tati, să te rogi pentru toată lumea!”. Iar Maria a ținut s-o trezesc dimineața și, după ce am făcut acest lucru, ea a mai coborât și la parter, ca să-și ia rămas-bun și să-mi spună să nu cumva să nu mă întorc acasă.
A fost o zi cu multe lucruri noi pentru mine. Zborul a fost atât de lin, exact ca în visul pe care îl avusesem și în care zburasem așa de ușor, încât nu-mi aminteam cum ajunsesem la Ierusalim, ca și când nu aș fi zburat.
Pe avion îmi venea să plâng. Am plâns. Simțeam că mă apropii de locul cel sfânt, de centrul lumii, de locul unde s-a pus început mântuirii noastre. Anca și ea mi-a spus că mă simte în altă stare și că este împreună cu mine. O să revin împreună cu ea, desigur, dacă va îngădui Dumnezeu.
Am aterizat liniștit. Pe când așteptam bagajele, i-am scris lui Cătălin, fratele meu, acest mesaj: „Am ajuns cu bine. Te îmbrățișez. Este o pace neverosimilă aici... cel puțin în aeroport. O tăcere. Poate că e de la măsurile de securitate, nu știu”.
De la Aeroportul „Ben Gurion” de lângă Tel-Aviv spre Ierusalim am luat un maxi-taxi în care m-am trezit doar eu împreună cu două familii numeroase de evrei americani, tineri, cu copii mici. Drumul durează cu totul 40 de minute. Am plonjat brusc într-o lume cu totul nouă, o lume a pedagogiei evreiești nord-americane. Am luat parte la modul cum acea familie își educă copiii. Totul se producea în termeni de cauze raționale, de bun și de rău, și se propulsa cu întrebarea „De ce?”. Adică: „De ce faci asta?” și „N-ai de ce. N-ai de ce să plângi. N-ai niciun motiv”. Am gândit că era vorba de spiritul veterotestamentar, dar nu sunt sigur că am dreptate. Ce este bine și ce este rău, și care e cauza a ceea ce se petrece! Moralitatea și responsabilitatea vinei ca valoare supremă. Dar eu pe Dumnezeu nu Îl cunosc așa. Dumnezeu nu-mi este judecător, iar viața duhovnicească nu-mi este tribunal. Dumnezeu mi-e doctor, iar viața mi-e lăcaș de tămăduire. Spital, nu tribunal. Aici ne vindecăm de îndepărtarea noastră de Dumnezeu. Altfel, este moral să mori?
Tatăl familiei era extrem de autoritar. Întrebarea care revenea obsesiv atunci când cel mic, bebele, plângea era: „De ce țipi? Sunt aici! Nu înțeleg de ce plângi. Sunt aici!”. Iar pe cel mai mare dintre copii, un băiat cam de vârsta lui Ioachim, l-a muștruluit așa de tare, precum ne certa tata când eram mici, dar în altă epocă: „Îţi iau telefonul și tableta, și gata cu..., dacă nu încetezi cu prostiile, dobitocule!”. Dar apoi tatăl, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, a trecut în cu totul alt registru de discuție, pragmatic și educativ, așa că am realizat că purtarea lui nu ținea de un temperament impulsiv, ci era pur și simplu metoda lor pedagogică. Nu știu cât era americană și cât evreiască. Oricum, pe drum, toți au vorbit încontinuu, inclusiv femeile, iar cuvântul care apărea cel mai des era story sau history. Centrul povestirilor era însăși povestirea; lucrurile trebuiau să se petreacă pentru a fi povestite. Tradiția iudaică specifică a consemnării memoriei. La un moment dat, tatăl chiar a spus despre un film sau o carte în care mureau toate personajele, pentru că îi împușcau pe toți, până la urmă: „Şi dacă mor toți, cine mai povestește?... Ce film prost!”. Extraordinară această continuă focalizare spre memorie, spre persistență sau rezistență prin memorie, pe care o au! O luptă de a nu uita. Dar râde ciob de oală spartă, eu ce fac aici? În orice caz, i-am apreciat și cred că m-am folosit de întâlnirea cu ei.
A fost uimitor să văd ce ochi mari au evreii, mai ales femeile lor. Parcă au moștenit forma aceasta de la înaintașii lor după trup, de la proroci.
Mircea Stanciu († 29 octombrie 2019)
Prima impresie pe care mi-a făcut-o Israelul a fost însă una șocantă. Nu mă așteptam să văd un loc atât de inospitalier. Se vede limpede că este o țară cucerită cu forța: peste tot numai bastioane de apărare, zone de separare, ziduri, sârmă ghimpată... Vai, vai! Aici a trăit Domnul pe pământ. Parcă ar fi cealaltă extremă a Raiului, acel Rai în care oamenii și zidirea se înțeleg și trăiesc comuniune. Pretutindeni numai ziduri, sârmă ghimpată, soldați cu pistoale automate. Răni adânci. Primele gânduri au fost că este o mucenicie să trăiești într-un loc așa de plin de răni și cu o natură atât de inospitalieră. Dar aici a ales Hristos să Se nască, ca să se arate și mai bine darul Izvoarelor de apă vie. În această lume ostilă S-a întrupat un străin, Hristosul nostru, ca s-o mântuiască. Oare noi am putea fi altfel decât Domnul nostru, niște străini fugari și imigranți în lumea aceasta, în trupul acesta? Am fost zidiți pentru alte lumi. De-am cunoaște lucrul acesta, nu ne-am mai lipi atât de mult de zidire, de trup și de moarte.
Am trecut și prin partea evreiască „ultra-ortodoxă” a Ierusalimului, ca să lăsăm familiile de americani la o adresă anume. În zona aceasta am fost iarăși uluit de ceea ce am văzut, de ce fel de lume s-a deschis dintr-odată. Un cartier întreg în care bărbații sunt îmbrăcați în paltoane negre, cămașă albă și șosete până la genunchi, cu pălării negre, iar femeile îmbrăcate în culori închise, cu fustă lungă, toate. Cu ochii mari. Au o frumusețe tulburătoare, dar nedesăvârșită. Eu, venit din Bucureștiul mirean și superficial, am fost impresionat ca atunci, prima oară în Sfântul Munte, să văd o lume întreagă care se aruncă fără inhibiții într-o tradiție proprie, moștenită de la părinți, premodernă. Un cartier întreg care caută cu seriozitate altceva decât premii și reclame de Crăciun. O lume modestă, lipsită de ostentația occidentală: fără reclame, fără sclipici, cu străduțe înguste, case mici, din piatră, înghesuite una lângă alta, haine umile.
Dar am simțit că lipsește Hristos. Că este o alergare care ratează ținta. Nu aș spune mai multe, merită văzut. Lasă în om o impresie puternică de ceva de neînțeles. Este limpede că e vorba de oameni care fac eforturi pentru ceva anume, dar cum să-L răstignești pe Hristos? Și răspunsul îl găsim în fiecare dintre noi, fariseii lăuntrici. Am privit la filacteriile lor, cum le poartă până azi la turul pantalonilor. Vai mie!
Deja bulversat de atâtea lucruri noi, maxi-taxiul m-a lăsat la stația „Augusta Victoria”, un așezământ german protestant aflat chiar pe Muntele Măslinilor. M-am trezit dintr-odată pe picioarele mele în orașul Ierusalim, fără hartă, cu o indicație și atât: „2 km de făcut în linie dreaptă”. Această indicație însă a fost suficientă, fiindcă în fața mea se întindea o singură cale, lungă de 2 kilometri, în linie dreaptă. Am început drumul pe jos, trăgând după mine pe trotuar un troller de 20 kg...
Să mă ajute Dumnezeu să trăiesc ceea ce caut! Nu pot să fiu ipocrit și să nu recunosc ce caut. Pe Dumnezeu Îl caut. Aș fi de-a dreptul ipocrit să înmicșorez această căutare. Vreau să-L cunosc, să mă bucur de Lumina Sa, vreau să mă unesc cu El, să mă rog neîncetat, să trăiesc Taina Crucii și Învierii Sale. Și aș da totul pentru asta, însă cu sufletul și cu trupul m-am slăbănogit atât de tare prin patimi. Tot El mă întărește, mă curățește pentru a-L trăi. Ale Sale dintru ale Sale!
Mircea Stanciu
Fragment din „Jurnalul tămăduirii”, carte în curs de apariție la Editura Bonifaciu
Fotografii de Yasir Gürbüz, Tahir Osman, Аlex Ugolkov și Geox3 / pexels.com
