Într-o familie cu mulți copii, nimic nu este liniar. Zilele nu curg în tăcere, ci în valuri: teme, ghiozdane, șosete desperecheate, farfurii multe, râsete, uneori lacrimi. Fiecare copil are personalitatea lui, iar familia întreagă ajunge să respire într-un ritm comun, dar mereu în mișcare.
La un moment dat, sufletul obosește. Am înțeles, de-a lungul anilor, că sufletul, când rămâne singur, suferă. Deși trăiește, e ca mort. Deși respiră, e fără suflare. Se vede mai ales în perioadele aglomerate, când facem multe, dar uităm pentru ce le facem. Atunci, aproape instinctiv, sufletul Îl caută pe Dumnezeu. Postul Mare vine tocmai pentru acest suflet obosit. Pentru sufletul meu obosit. Cred că de aceea simt că Postul Mare este un dar. Nu îl trăim spectaculos. Îl trăim simplu. Mai tăiem din lucrurile care ne aglomerează inutil programul. Simplificăm mesele. Ne străduim să ajungem împreună la biserică, măcar mai des decât de obicei. Alegem o faptă bună pe care să o facem toți. Seara, facem metanii împreună, citim câteva rânduri și vorbim despre ce înseamnă să-ți pară rău cu adevărat și să vrei să fii mai bun.
Postul, în casa noastră, nu (mai) este despre performanță duhovnicească (cândva am fost habotnică, dar aceasta e altă „mâncare de pește”). Este despre înmuierea inimii.
Într-o zi, mezina mea i-a spus bunicii ei:
- Când crești mare și nu o să mai fii bătrână, să vii la mine acasă să ne jucăm împreună.
Am zâmbit, dar m-am și oprit din gândurile mele. În inocența ei, bătrânețea nu era definitivă. Curgerea timpului nu era în defavoarea noastră. Totul putea fi reluat, reparat, întors la bucurie. Cred că așa arată o inimă neîmpietrită.
Și mai cred că Postul Mare tocmai asta încearcă să facă în noi: să ne redea inocența – inocența cea bună. Să ne învețe să privim cu blândețe, să iertăm mai repede, să credem că nimic nu este iremediabil atunci când Dumnezeu este prezent. Dar, stați! Nu-i așa simplu. Nu-mi iese mereu. Mă enervez. Obosesc. Ridic tonul. Dar îmi cer iertare. O iau de la capăt. Pentru că pregătirea pentru Paști nu înseamnă doar curățenie în casă și ouă roșii pe masă.
Pentru mine, esențial este acest „împreună”: să postim împreună, să ne rugăm împreună, să ne cerem iertare unii altora, să creștem împreună. Nu ambițiile duhovnicești mă interesează, ci mișcarea inimii.
Nu întâmplător Postul Mare este primăvara. Nu toamna, când cad frunzele și totul e gri. Nu iarna, când pământul e înghețat. Ci atunci când zilele cresc și natura se trezește. La fel și inima. Ori se înmoaie, ori se împietrește. Alegerea este a noastră. Iar dacă, la finalul Postului, inimile noastre sunt măcar puțin mai moi, mai simple și mai luminoase, atunci am înțeles ceva din sensul lui și suntem pregătiți pentru Sărbătoarea sărbătorilor.
Andreea Macra