Îmbrățișarea

Nu există unitate de măsură a iubirii în sistemul internațional al unităților de referință. Așa că nu putem măsura când este prea multă. Când e prea puțină se poate cântări în priviri încruntate, sau prădătoare, ipocrite, indiferente, pline de dezgust. Dar de prea multă iubire nu s-a plâns nimeni până acum. Mai ales vreun copil.

Așa a fost și cu tine. Iubită cum n-a mai fost nicio fetiță de tăticul ei. Prin unicitatea ei, fiecare iubire este cea mai mare din lume. Erai centrul universului său. Și restul universului. Intra ca o explozie de veselie în casă doar pentru că tu erai acolo, și de-abia aștepta să te prindă în menghina brațelor, să te pupe răvășitor ca o tornadă, să te înțepe cu aricii din barbă, să te alinte în fel și chip. Și tu, cu ființa ta mică, îl iubeai cu o iubire la fel de mare. Inexplicabilă, mimetică, magnetică, vulcanică. Te azvârlea ca pe un proiectil în brațele lui, unde simțeai că e palatul fericirii. Păreați doi caraghioși nebunatici într-un perpetuu carusel al veseliei.

Ai împlinit paisprezece ani și, deși observai multe, știai multe și înțelegeai tot mai multe, ți-era teamă de adolescenta în care începuseși să te transformi. Târai după tine carapacea copilăriei cu toate accesoriile ei. Ți-era teamă că nu se va mai potrivi răsfățul iubirii pe care îl primiseși neschimbat până acum. Credeai că se va rupe acea vrajă, și totul va deveni serios și nefiresc de protocolar.

Dar, într-o seară, tata întârzia să apară de la serviciu. În locul lui a sosit un telefon ce a făcut-o pe mami să leșine. Un groaznic accident de mașină. Priveai golul din dreptul ușii și revedeai, de-a valma, toate intrările lui. Cu toate plușurile haioase, cu păpuși, ciocolate, cadouri cu fundițe roz, bilete la circul mult așteptat, cu gâdilături leșinătoare în buricele degetelor, cu cântecul vostru − imn personal.

 Mami te ținea în brațe, încercând să joace rolul adultului puternic, dar nu mai auzeai ce spune, și nici nu părea prea puternică. Sufletul tău alerga aiurea în noaptea interioară mlăștinoasă și acidă, țipând înnebunită și strigându-l. Dar, nu, nu poate fi adevărat. Dacă-i o greșală? Dacă nu el fusese acolo? Dacă ești captivă în cel mai oribil coșmar?

Numai că te-ai văzut, secvențial, cu mami la spital, la capelă, la biserică, la cimitir. Din când în când, realitatea te izbea cu capul de ea și te făcea să înregistrezi plânsete și jale, mulțime de oameni înfricoșător de neagră, slujba preoților plutind pe miros amestecat de tămâie, lumânări și flori, sute de ochi care te urmăreau ca niște camere de supraveghere cu senzori de durere. Ce legătură poate fi între acel sicriu închis și... tata? Poate e gol. Poate ar trerbui cumva să derulezi totul înapoi. Ți-a promis că te va iubi în fiecare secundă a vieții lui și-a vieții tale. De prima parte se ținuse ferm de cuvânt. De ce-a trebuit să dispară? De ce acum? De ce așa? De ce mie? De ce-a îngăduit Dumnezeu? De ce-a stricat El tot? De ce? De ce?

Și uite-așa, gândurile tale negre se împleteau insesizabil cu șoaptele celui negru, întrecându-se în îndoieli, hulă și revoltă. Și apoi, peste tine s-a revărsat un ocean de depresie, așa că ai fost trimisă într-o terapie improvizată la bunica, la țară. Din liniștea sedativă a grădinii sale te-a trezit un tren care șuiera asurzitor, trecând în mare viteză foarte aproape. În fiecare zi, la 12.00. A atras atenția și întunericului din gândurile tale, care au început să-ți șoptească obsesiv:

„El poate rezolva totul. Într-o secundă. Te poate spulbera cu îmbrățișarea lui. Poate transforma instantaneu durerea în uitare. În neant. Trebuie doar să dai ultima tușă de sens nonsensului. Simplu”.

Perfide, satanicele gânduri au plusat:

„Sau poate chiar există viață dincolo. Și el te așteaptă deja plin de dor. Într-o secundă ești ca și teleportată la el”.

La 11.50 erai acolo. Pregătită pentru marea îmbrățișare. 12.00. Nimic. Abandonaseși toate gândurile înainte de marea golire. Ultimele ți-au șoptit să alergi în întâmpinarea lui. Să vă îmbrățișați la viteza maximă. Nici nu ai realizat cât de multe traverse alergau invers în spatele tău. Ai ajuns aproape de gara din sat. Arogant și grăbit, trenul rapid nici nu o băga în seamă de obicei. Dar acum părea încremenit aici. Locomotina huruia frustrată, cu toate vagoanele nedumerite îngămădite în fundul ei. Mulți oameni se agitau pe peron, purtând țigări și discuții aprinse. Cum este posibil?! Să se strice ditamai locomotiva tocmai în gara din nicăieri? Au fost cuvintele care te-au trezit din transă. Te-ai prăbușit pe terasament și ai început să plângi în hohote. Un simțământ puternic, ca o găleată cu apă rece aruncată în față, te-a cutremurat. Pentru tine se întâmplase totul. Ai înțeles instantaneu că mâna Celui Atotputernic ți-a oprit zdrobirea.

Erai deja zdrobită. Simțeai cu toată ființa grozavia faptei de la care tocmai fuseseși oprită în chip minunat. Puterea și prezența Lui te-au făcut să simți cât de prețioasă e viața ta − și cât de mult o prețuiește El! Această limpezime de gânduri era dublată de marea bucurie că ai fost salvată printr-o astfel de intervenție, precum și de un profund sentiment de recunoștință. Erai flatată că Dumnezeu, Cel căruia credeai că nu-i pasă de tine, a alergat acolo, în întâmpinarea ta, pentru a te îmbrățișa El mai întâi. Ciocnirea cu El la mare viteză a lipit cioburile sufletului tău cu pace și cu speranță. Te-a renăscut Tatăl.

George Olteanu

Fotografie de Juliane Monari / pexels.com

După o întâmplare adevărată.