Am avut binecuvântarea să locuiesc câțiva ani buni în Grecia și să vizitez multe insule, mănăstiri și locuri în care au trăit sfinți. Dincolo de toate frumusețile pe care le-am văzut, m-a fascinat însă ceva la greci: felul lor de a trăi. Italienii au dolce far niente. Grecii au siga-siga – σιγά-σιγά. Încet-încet sau, mai bine-zis, agale, domol (ce cuvinte frumoase are limba română!). Nu înseamnă neapărat să nu faci nimic. Înseamnă mai degrabă să nu transformi fiecare zi într-o cursă contra cronometru.
După apus îi vezi pe greci la taverne sau adunați acasă, aproape întotdeauna pe terasă. Bunici, copii, nepoți, unchi, mătuși… Masa nu se ia pe fugă. Se vorbește mult. Se râde și mai mult. Uneori trec zece minute sau mai bine între două îmbucături. Grecii se contrazic cu atâta pasiune, încât ai impresia că tocmai s-a rupt o prietenie de-o viață, iar peste cinci minute îi vezi râzând și turnându-și unul altuia vin în pahare (deși nu am văzut greci beți). M-a fascinat mereu pofta aceasta a lor de viață. Și, recunosc, m-am regăsit în ea.
La un moment dat, s-a ivit ocazia să ajungem în Patmos și Ikaria, două insule apropiate din estul Mării Egee. Patmos este cunoscută în întreaga lume creștină drept insula în care Sfântul Ioan Teologul a scris Apocalipsa (mai precis, a dictat-o ucenicului său). Ikaria devenise însă vestită dintr-un alt motiv: longevitatea locuitorilor ei. Este una dintre așa-numitele Blue Zones („Zone albastre”), adică regiuni cunoscute pentru numărul neobișnuit de mare de oameni care ajung la vârste înaintate. Și uite-așa am ajuns în Ikaria hotărâtă să-i aflu secretul. Am început promițător: am tras de limbă aproape fiecare grec ce ne-a ieșit în cale.
Dar să încep cu începutul. Ikaria are un aeroport mic. Când spun „mic”, chiar „mic” vreau să spun! La prima aterizare acolo, eram convinsă că avionul nu mai are unde să frâneze. Pista mi se părea o bucată de stâncă ce se termina direct în mare. În mintea mea făceam deja calcule. Pilotul, din fericire, nu părea să împărtășească preocupările mele. Am aterizat. Am respirat. Și am mers să închiriem o mașină.
Grecul ne-a dat cheile foarte relaxat și ne-a spus că, la plecare, să lăsăm mașina în parcare, cu cheia în ea. Ne-am uitat unul la altul. „Dar nu vă este teamă că plecăm cu ea?”. Omul a râs: „Și unde-o să fugiți?!”. Trebuie să recunosc: avea un argument foarte bun. Eram pe o insulă. Mică!
Ikaria este muntoasă, cu sate răsfirate, drumuri care urcă și coboară și foarte multe capre sălbatice care par să considere că insula le aparține. Probabil că, într-un fel, chiar le aparține. Dar ceea ce am observat repede a fost altceva: oamenii nu păreau grăbiți. Așa că am început ancheta noastră neoficială. La taverne, în magazine, pe lângă biserici, oriunde găseam câte un localnic mai vorbăreț, îl întrebam care este secretul lor și cum de trăiesc oamenii atât de mult acolo. Nu ne-a spus nimeni despre vreo plantă miraculoasă culeasă la miezul nopții de pe un munte secret. Răspunsul revenea mereu, într-o formă sau alta: „Nu ne grăbim”. Și râdeau.
Ikarienii mănâncă simplu și variat: legume, verdețuri, leguminoase, pește, fructe, carne. Uleiul de măsline și lămâia par, de altfel, capabile să ajungă în Grecia aproape peste orice. Dar cred că nu contează numai ce mănâncă. Contează și cum mănâncă. Nu în picioare, nu pe fugă, nu fiecare în alt colț al casei, ci împreună. Masa este un prilej de întâlnire. Și atunci m-am întrebat: când am ajuns noi să considerăm că două ore petrecute la masă cu familia sunt timp pierdut, în timp ce două ore petrecute pe telefon ni se par ceva absolut firesc?
Mi-a plăcut întotdeauna lipsa aceasta de pretenție a grecilor. O tavernă poate să apară aproape oriunde. Câteva mese de lemn, niște scaune, un trotuar și marea. Uneori nici măcar trotuarul. Direct nisipul. Și gata taverna! Dar oamenii nu merg acolo numai ca să mănânce. Merg să fie împreună. Cred că aceasta este una dintre lecțiile frumoase pe care le-am primit din Grecia: masa nu este doar hrană. Este comuniune.
Studiile făcute asupra vârstnicilor din Ikaria vorbesc, printre altele, despre legăturile familiale puternice și contactele sociale frecvente. Cu alte cuvinte, poate că pentru a trăi mult nu este suficient să mănânci salată cu ulei de măsline. Trebuie să ai și cu cine s-o mănânci.
Și dacă tot am ajuns la mâncare, nu pot să nu spun ceva și despre plăcintele grecești! Am privit de multe ori grecoaicele întinzând foaia pentru pita − plăcintele lor cu brânză, spanac sau verdețuri (unele sunt considerate de către români buruieni, hrană pentru porci). Era aproape un ritual. Aluatul se întindea cu răbdare, foaia devenea tot mai subțire, iar mâinile știau parcă singure ce au de făcut. Eu probabil aș fi declarat-o suficient de subțire după primele zece minute. Ele continuau. Siga-siga. Încet-încet.
Să nu uităm siesta de la amiază. Vara, multe magazine se închid câteva ore în jurul prânzului. La început, românul din tine protestează: „Cum adică, este închis tocmai acum, când am eu nevoie?”. După un timp începi să înțelegi că poate nu toate nevoile noastre sunt urgențe cu adevărat.
Un alt lucru care m-a impresionat în Grecia a fost raportarea oamenilor la Dumnezeu. Uneori, pentru noi, grecii pot părea aproape prea familiari cu cele sfinte. Nu au întotdeauna formele de evlavie cu care suntem noi obișnuiți. Dar, trăind acolo, am început să văd și altceva. Dumnezeu face parte firesc din viața lor. La fel și sfinții. La fel și biserica.
Am întâlnit monahi și monahii, cântăreți la strană, dar și localnici obișnuiți, care aveau o bucurie greu de explicat. Zâmbeau mult. Îmbrățișau. Se bucurau de omul din fața lor. Iar după Sfânta Liturghie nu începea imediat goana spre casă. Mai rămâneau cu toții la o cafea și câteva voutimata – fursecuri numai bune de înmuiat. Câteva mese și scaune puse lângă biserică și multe povești. Comuniunea din biserică se prelungea, firesc, afară. Nimeni nu părea să spună: „Hai mai repede, că avem treabă!”. Poate pentru că și aceasta era O treabă: să stai cu celălalt.
Dacă ar trebui să aleg un singur cuvânt pentru Ikaria, acela ar fi tihnă. Să mănânci când mănânci. Să vorbești cu omul când vorbești cu el. Să bei cafeaua fără să verifici de șapte ori telefonul. Să stai după Liturghie. Să râzi. Să dormi puțin la amiază. Să te bucuri de soare. Și de mare.
Ah, marea... Despre ea aș putea scrie un articol separat. De atâtea ori, în anii petrecuți în Grecia, am simțit că simplul fapt de a sta pe mal și de a o privi este terapie curată. Poate că, atunci când trăiești atât de aproape de mare, înveți că nu totul trebuie cucerit, folosit și bifat.
Nu vreau să idealizez Grecia. Departe de mine acest gând. Cu siguranță, grecii au defectele lor. Dar cred că avem ce învăța din părțile lor bune.
Am plecat în Ikaria curioasă să aflu secretul oamenilor care trăiesc mult. Mă așteptam, poate, la o rețetă, la un aliment, la o plantă, la ceva ce puteam aduce acasă într-o pungă. N-am găsit nimic din toate acestea. Am găsit oameni care știau să stea împreună, să mănânce împreună, să se roage împreună, să râdă împreună și să nu se grăbească să plece unii de lângă alții.
Noi știm că nu ne putem mântui singuri. Și totuși, uneori ne trăim zilele ca și cum n-am avea nevoie de nimeni. Poate că nu putem lua cu noi soarele Ikariei, nici marea, nici drumurile ei pe care caprele par să aibă întotdeauna prioritate. Dar putem lua ceva din acel siga-siga. Puțină tihnă. O masă la care să nu ne uităm la ceas. O cafea băută împreună. Zece minute în plus lângă omul de lângă noi. Și poate să ne amintim că viața nu se măsoară numai în câte lucruri am reușit să facem într-o zi, ci și în cât timp am avut pentru oamenii de lângă noi, pe care ni i-a dat Dumnezeu.
Andreea Macra
Fotografii de Pete Miller Portraits, Wojtek Strzelec, Efrem Efre, Anhelina Vasylyk, Artūras Kokorevas / pexels.com