„Icoana unei necredincioase”

Dragă Anca, despre Paștele copilăriei nu prea am ce povesti. Ți-am spus, în treacăt, de Crăciun, că povestea religioasă a familiei mele este cam încurcată. Moartea neașteptată a mamei mele naturale, pe când eu aveam sub doi ani, cred ca a dus lucrurile într-o zonă gri. Tatăl meu a dus greu aceasta cruce, rămânând un revoltat împotriva Cerului. L-au ținut în echilibru de-a lungul vieții rugăciunile bunicii, mama sa, care, rămasă văduvă la 40 de ani cu șapte copii, s-a sprijinit pe Biserică și lectura Scripturilor (avea o Biblie roasă de atâta citit). Dar noi nu ne vedeam bunica decât la ani distanță, așa încât nu știam mai nimic despre cum își ducea ea viața.

Mama mea vitregă, deși credincioasă, nefiind cununată (cred ca tata nu a vrut să mai facă o cununie!), n-a îndrăznit să calce pragul bisericii (există o povestire foarte frumoasă a lui Papadiamantis despre o femeie în această situație, pe care dorul după Dumnezeu o făcea să intre în biserică, dar se ascundea mereu după un stâlp, ca să nu fie văzută). Așa că, în familie, Paștele însemna ouă roz (era o vopsea veche, folosită doar ea ani de zile), cozonaci, ceva hăinuțe noi și cam atât. Dar mama mea vitregă respecta cu acribie o tradiție locală, aceea de a merge a doua zi de Paști la cimitir. Acolo parcă adia ceva care aducea multă lumină și pace. Când vremea frumoasă îngăduia așteptarea preotului, care venea să sfințească ofrandele închinate celor adormiți, locul prindea viață și, dincolo de jalea pe care am simțit-o mereu gândind la mama mea necunoscută, tabloul mi se părea foarte pitoresc, și în aer simțeam un fel de veselie difuză.

Mai târziu, în adolescență, în calitate de șefă a clasei și de UTC, l-am întrebat abrupt pe dirigintele nostru de ce nu avem voie sa mergem în noaptea de Paști la biserică. Om cuminte și bun ca pâinea caldă, a ieșit din clasă și m-a chemat afară să mă întrebe de ce îl provoc în fața clasei. Pentru mine însă întrebarea reprezenta apărarea unui principiu abstract, al libertății de a cunoaște, și cam atât! Am mers atunci la slujba din noaptea de Paște, ca să îmi aplic principiul,  dar, deși simțeam fiorul unei taine nedeslușite ‒ mai cu seamă datorită seriozității de pe chipurile abia luminate ale oamenilor ‒, am rămas străină de bucuria Învierii Domnului.

Abia la vârsta de 24 de ani am învățat să-L însoțesc pe Hristos cel Înviat. Mai cu seamă după ce, într-o noapte adâncă, l-am auzit pe părintele Iulian Stoicescu cântând „Ziua Învierii... să zicem: «Fraților!» și celor care ne urăsc pe noi…”. Pe drumul Crucii Îl însoțisem pe Hristos fără voie și fără știință. În ultimii ani de facultate îmi pusesem deasupra patului de la cămin o fotografie litografiată a acelei minunate Pietà a lui Michelangelo, pe care o numeam „icoana unei necredincioase”.

Așadar, Anca, nu prea am ce povesti.

A.B.

Fotografie de Simona Andrușcă