(Am certat un copil)
Am certat de curând un copil de clasa a patra la un atelier în „Școala altfel”. Eram în ora hărăzită desenării izvodului (conturului inițial pe hârtie) pentru icoană naivă, tradițională, pe sticlă.
Acest model, pentru a respecta filiația plastică a chipurilor, chiar dacă este naiv sau ingenuu, se realizează întotdeauna în stil propriu, însă ca la icoanele clasice: privind o altă icoană lucrată de un iconar care a pictat înainte.
Văzând că unul dintre ei virează desenul aiurea, înspre un alt subiect, că face în jur avioane, mitraliere, bombe și parașutiști (pasiunea băieților, cu care mă lupt perpetuu încercând să-i fac să realizeze că e o fascinație puerilă neasumată), m-am îngrijorat că, amuzându-se, strică icoana cu Sfântul Nicolae pe care și-o alesese. Și pe care o conturase ca siluetă și portret foarte corect și expresiv. Copiii în jurul lui râdeau de se prăpădeau, s-a creat un moment disruptiv. Neplăcut, să trebuiască să potolești hlizeală și gălăgie când înțelegerea era că vom lucra în liniște, să ne putem concentra.
L-am oprit și i-am ținut o superioară prelegere despre seriozitate, despre faptul că iconarii adevărați țin chiar și post ca să nu se îndepărteze de starea de comuniune cu sfinții, să nu uite de sobrietate și responsabilitate și că se adâncesc în rugăciune când pictează. Și că sub nici formă nu devenim clowni la oră ca să contrariem profesorii sau să distrăm colegii, nu. NU glumind cu chipurile sfinților.
I-am spus cu dezamăgire în glas că, dacă vrea să fie hazliu, o poate face pe altă foaie de hârtie, nu pe icoană, pentru că ea nu-și va găsi în felul ăsta loc în nicio expoziție. Și că nu sunt de acord să treacă „pe curat”, pe sticlă, cu tuș, figurile apocrife din fundal.
Răspunsul lui mirat, liniștit, m-a șocat și m-a luat la palme, m-a trezit ca o găleată de apă rece în cap.
„Doamna, nu vreau să fiu hazliu deloc. Colegii râd, nu eu. N-am râs nicio clipă! Dacă vreți să știți, părinții mei mă țin la post când suntem în postul Crăciunului. Și la cantină primim de post. Deci țin post ca iconarii dumneavoastră. De rugat chiar m-am rugat. Și l-am trimis pe Sfântul Nicolae în această rugăciune acolo unde trebuie el să fie acum, nu la noi în țară, să se împiedice în perechile noastre nesfârșite de ghete și să ne numere șosetele agățate pentru dulciuri. Lumea îl încurcă pe Marele Nicolae cu un munte de șosete în care are de îndesat ciocolată. În icoana mea l-am alungat peste hotare, l-am trimis pe câmpurile de război unde mor acum mame cu copii în brațe, în orașele care se fac scrum și se dărâmă, cu copaci care ard și cad, să facă el ceva dacă oamenii mari și cei care conduc nu pot face ceva. Poate dacă nu îl ținem noi lângă șosetele noastre înșirate, se duce acolo, și în ziua aia nu mor oameni, Doamna. Sau nu mor copii în ziua aia”.
Cred că m-am albit. Câtă prezență. Câtă vigilență la un copil cu picioarele pe pământ. Ce lecție mi-a dat. Am realizat că e singurul care a reușit să-mi explice ceea ce era arta în vechime: ritual pur. Convorbire cu divinitatea în lipsa cuvintelor. Întâlnire cu sacrul, îmblânzirea Sa, condiționarea și ghidarea sacrului prin gesturi către nevoile și aspirațiile umanului aflat în împletire cu El.
Asta făcea omul primitiv când îi desena în peșteră spiritului antilopelor, pe scurt: pe care antilopă e necesar să o prindă a doua zi la vânătoare. O desena, își picta palma peste ea. Cânta, se ruga. Și o prindea. Arta era un instrument, nu un hobby, o armă de vânătoare, nu o activitate de relaxat și, iată, copiii îmi demonstrează zi de zi că încă este.
Nu e ceva care se vede frumos; uneori Arta se vede din cale-afară de urât, dar iată că dictează divinului când are credință, și divinul se duce și mută un munte.
Realizam că poate în ziua aceea de marți din „Școala altfel” a fost altfel: nu a murit nimeni nici în Sudan, nici în Congo, nici în Gaza, nici în Siria, nici în Ucraina. Măcar copii poate că n-au murit. Nu știu, nu pot verifica. Dar nu e exclus. Sfântul Nicolae este ascultător.
Când nu vă puteți ruga, faceți-i desen pe perete! În peștera inimii! Pune palma pe ce vrei să prinzi, și pune-L pe Domnul să fie săgeata ta.
Cât suntem de ipocriți și toxic-pozitivi preluând din cult doar idilicul. Mai bine am fi primitivi.
Îmi trebuia o palmă plesnită peste ochi și o nouă găleată de apă rece.
Măcar una pe zi ne trebuie tuturor.
Cosmina Dragomir