„Iată, Împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru!”

Convorbirea Sfântului Serafim din Sarov († 2 ianuarie) cu ucenicul său, Nikolai Motovilov, rămâne una din paginile de referință ale literaturii ascetice creștine. Sfântul îi descoperă lui Nikolai scopul vieții creștine, dobândirea Duhului Sfânt, iar ucenicul, mirat, vrând să afle cum se întâmplă aceasta, are parte de o experiență negrăită, pe care însuși o povestește: 

„Nu înţeleg”, am spus eu, „cum pot fi sigur că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu? Cum să recunosc în mine adevărata Sa arătare?”.

Atunci Părintele Serafim m-a apucat strâns de umeri şi mi-a zis: „Noi amândoi suntem acum în Duhul lui Dumnezeu. De ce nu te uiţi la mine?”.

Eu am răspuns: „Nu pot, Părinte, să mă uit, fiindcă din ochii tăi se răspândesc nişte fulgere ca de foc. Faţa ta s-a făcut mai luminoasă decât soarele şi mi se vatămă ochii de durere”.

Părintele Serafim a zis: „Nu te speria, bucuria mea, şi tu acum eşti tot aşa de luminos ca mine. Tu însuţi eşti în deplinătatea Duhului Sfânt, altfel n-ai putea să mă vezi pe mine în această stare”.

Şi, plecându-şi capul spre mine, mi-a spus încet: „Dă slavă Domnului Dumnezeu pentru milostivirea Lui cea negrăită către tine. Ai văzut că eu nici nu mi-am făcut semnul crucii măcar, ci doar în inima mea m-am rugat Domnului Dumnezeu şi am zis înlăuntrul meu: «Doamne, învredniceşte-l şi pe el să vadă lămurit şi cu ochii trupeşti acea pogorâre a Duhului Tău, de care Tu învredniceşti pe robii Tăi, când binevoieşti să Te arăţi în Lumina minunatei Tale slave». Şi iată, frate, Domnul a împlinit îndată smerita rugăciune a sărmanului Serafim. Cum să nu-I mulţumim pentru acest negrăit dar al Său dat nouă?

Să ştii, frate, că în acest fel nu-Și arată Domnul Dumnezeu mila Sa nici chiar marilor pustnici. Acest har al lui Dumnezeu a vrut să mângâie inima ta întristată, întocmai ca o mamă iubitoare de fii, prin mijlocirea însăşi a Maicii Domnului. Dar de ce, frăţia ta, nu te uiţi în ochii mei? Priveşte-mă şi nu te teme: Domnul este cu noi”.

Eu m-am uitat atunci la faţa lui şi m-a cuprins o groază sfântă şi mai mare. Închipuiţi-vă că faţa care vă vorbeşte ar fi în mijlocul soarelui, în cea mai sclipitoare strălucire a razelor sale de amiază. Vedeţi mişcarea buzelor lui, expresia ochilor lui, auziţi glasul lui, simţiţi că vă ţine cineva cu mâinile de umeri, şi nu numai că nu vedeţi aceste mâini, dar nu te vezi nici pe tine însuţi, nici faţa lui, ci numai o singură lumină orbitoare răspândindu-se până departe, la mulţi stânjeni, luminând cu strălucirea ei şi nămeții, și poiana, şi fulgii cernindu-ne din văzduh, pe mine şi pe marele Stareţ. Este oare posibil să-şi închipuie cineva acea stare în care mă aflam eu atunci?

„Ce simţi acum?”, m-a întrebat Părintele Serafim. „Mă simt neobişnuit de bine”, am spus eu.

„Dar în ce fel bine? Ce anume simţi?”.

Eu am răspuns: „Simt o astfel de linişte şi o pace în sufletul meu, încât nu pot spune în cuvinte”.

„Aceasta, iubitorule de Dumnezeu”, a zis Părintele Serafim, „este acea pace despre care Domnul le-a spus ucenicilor Săi: «Pacea Mea dau vouă…». Ce altceva mai simţi?”, m-a întrebat Părintele Serafim.

„O desfătare neobişnuită”, am răspuns eu.

Şi el a continuat: „Aceasta este desfătarea despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură. Iată, acea desfătare umple acum inimile noastre şi se revarsă prin toate fibrele trupului nostru, iscându-ne o negrăită plăcere. De această desfătare inimile noastre parcă se topesc, şi suntem plini de o fericire care nu poate fi spusă de nici o limbă omenească. Ce altceva mai simţi?”.

„O bucurie neobişnuită în toată inima”.

Şi Părintele Serafim a continuat: „Când Duhul lui Dumnezeu Se pogoară la om, atunci inima omului se umple de bucurie. Însă oricât de mângâietoare ar fi această bucurie pe care o simţi acum în inima ta, totuşi ea nu este nimic faţă de acea bucurie despre care Domnul a spus că «nici ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici la inima omului nu s-a suit, bucuria pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe El»… Ce mai simţi acum, iubitorule de Dumnezeu?”.

Eu am răspuns: „O căldură neobişnuită”.

„Cum căldură, tătucule? Doar ne aflăm în pădure! Acum este iarnă afară şi zăpadă sub picioarele noastre, zăpadă pe noi de-o palmă, şi de sus fulgii se cern mereu… Ce fel de căldură poate să fie aici?!”.

Eu am răspuns: „O căldură ca-n baie, când pun apă peste piatra fierbinte şi se înalţă din ea valuri de aburi…”.

„Şi mirosul”, m-a întrebat el, „este la fel ca cel din baie?”.

„Nu”, am răspuns eu, „pe pământ nu există nimic asemănător aceastei plăcute miresme”.

Şi Părintele Serafim, zâmbind, a spus: „Şi eu însumi, frăţia ta, ştiu întocmai ca şi tine acest lucru, dar te întreb înadins, oare aşa simţi şi tu?... Adevăr curat, frăţia ta! Nici o plăcere a miresmei pământeşti nu poate fi asemănată cu această bună-mireasmă pe care o simţim acum, fiindcă pe noi ne înconjoară în această clipă mireasma cea bună a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Iată, această Împărăţie a lui Dumnezeu se află acum înlăuntrul nostru, iar darul Duhului Sfânt şi din afară ne luminează şi ne încălzeşte, şi umplând de nenumărate miresme văzduhul ce ne înconjoară, desfătează simţurile noastre cu o desfătare mai presus de Ceruri, îmbătându-ne inimile cu o bucurie negrăită...”.

În tot timpul acestei duhovniceşti convorbiri, din momentul când faţa Părintelui Serafim s-a luminat, vedenia aceasta nu s-a sfârşit, şi toate cele spuse de la începutul istorisirii şi până acum mi le-a vorbit aflându-se în aceeaşi stare. Acea negrăită strălucire de lumină izvorând din el am văzut-o eu însumi, cu ochii mei, pentru care sunt gata a întări şi cu jurământ.

Din Proloage