Oamenii i-au tot spus, mereu pe ton răstit, că este cu capul în nori. Dacă n-ar fi fost pe ton răstit, poate ar fi fost cel mai frumos compliment: ești la mare înălțime, ești iremediabil îndrăgostit de cer, ești cu mult deasupra noastră. Ar fi fost și cea mai potrivită încurajare pentru el de-a rămâne acolo de veghe, spionându-i pe îngeri. I s-a tot spus să-și bage mințile în cap, semn al reperării că este un visător evadat din lumea în care există numai standarde și reguli bine cimentate. Voiau neapărat să-l tragă de picioare-n jos și să-l conformeze gravitației.
Am avut șansa de a mi se revela, pentru puțin timp, un geniu. Un puști de optsprezece ani. Ca și cum ți s-ar așeza un fluture pe mână. Îl știam de vreo doi ani. Tăcut, retras, șters. Aș fi putut rata la milimetru interacțiunea cu el. Vorbeam într-o zi despre căsătorie cu niște colegi de-ai lui și s-a apropiat, interesat să asculte. L-am provocat să-și spună punctul de vedere și, deschizându-se ca un arici, a început să vorbească elogios despre solitudine ca opțiune personală. Avea argumente și era de departe cel mai ciudat punct de vedere din tot ce auzisem de-a lungul timpului despre acest subiect. Nu disprețuia fetele, ci tocmai pentru a nu răni și dezamăgi a spus că este mai bine să nu se aventureze în a se apropia de cineva, posibil marcat și dezamăgit de ceea ce văzuse acasă. M-a întrebat dacă putem sta de vorbă mai mult. A venit de vreo câteva ori și am stat câte două-trei ore de vorbă de fiecare dată. Extenuant pentru mine. Îl frământau tot felul de probleme deloc comune, iar eu încercam să mă ridic la nivelul provocărilor. Ca să nu mă facă să mă simt special, mi-a spus că el acordă atenție oricărui om, considerând că poate afla lucruri interesante chiar de acolo de unde se așteaptă mai puțin.
Inițial am crezut că are complexul geniului neînțeles, care caută cu disperare pe cineva căruia să i se descopere în toată splendoarea lui. Aveam să realizez în curând că nu are deloc această nevoie. Era foarte bine echilibrat interior, foarte sigur pe el, fundamentat pe sine însuși. Se antrenase mult pentru asta, după cum mi-a mărturisit. Suferise din cauza unui tată abuziv și căutase un mod de-a se sustrage atmosferei apăsătoare de acasă. Căutase și un substitut, sau măcar o proteză pentru ceea ce ar fi trebuit să fie afecțiunea paternă. Mi-a spus direct că a ajuns să nu mai aibă emoții. Și nu brava, nici nu se bucura de acest fapt. Părea mai degrabă îngrijorat că reușise să se dezumanizeze până la impasibilitate. Se temea să nu fi devenit un monstru, iar procesul să fi fost ireversibil.
Dacă noi, oamenii obișnuiți, ne exteriorizăm continuu emoțiile, fiind foarte ușor de „citit”, explodând verbal, paraverbal, nonverbal mai ceva decât reclamele luminoase din Tokyo, acest băiat era aproape ermetic. Ba, mai mult, lansa „fumigene” − gesturi și atitudini bine calculate pentru a nu fi remarcat. Spre deosebire de alte genii, care de cum deschid gura își trădează imediat supercapacitățile, el nu voia să facă niciun fel de demonstrație în fața nimănui. Nu voia să iasă în evidență cu nimic. E posibil să fi încercat cândva și, văzând că nu este înțeles și apreciat, să fi renunțat la asemenea reprezentații extenuante și inutile. Era interesat să cunoască oameni rarisimi, care să-l inițieze în taine pentru care se credea pregătit. Avea un apetit deosebit pentru neconvențional. Chiar și lucrurile comune voia să le abordeze total diferit față de ceilalți. Ca exemplu, i-am spus la un moment dat, pentru a supralicita și eu cu o temă „super-wow”, că am cunoscut în studenție un francez care ținea niște cursuri despre cum ai putea să trăiești o a doua viață, paralelă, preluând conștient controlul asupra a ceea ce visezi. Acolo nu există timp, nici spațiu, iar celelalte legi fizice le poți modifica după cum dorești. Poți zbura, poți trece prin zid când te urmărește cineva, poți deveni invizibil. Nu și-a trădat interesul enorm pentru aceast fenomen; m-a lăsat să spun tot ceea ce știam. Dar a doua și a treia oară când am stat de vorbă a redeschis subiectul, aparent distant. Credea că fusesem inițiat în această „viață paralelă” și voia să afle pașii. I-am spus că mi-a fost teamă. Suna provocator, dar și înfricoșător. Nu-i venea să creadă că nu m-am băgat! Când nu a mai rezistat stuporii, m-a întrebat de ce nu am făcut-o. I-am spus că Hristos nu a vorbit nicăieri despre o astfel de mutare în lumea viselor și că probabil Dumnezeu lăsase visul pentru a ne obișnui cu un mod de viață spiritualizat, diferit. Viața de după moarte se va asemăna într-un fel cu acea stare, până la învierea morților.
Totul era straniu la el: de la tonul scăzut, aproape șoptit, fără prea multe inflexiuni, până la rapiditatea cu care jongla fluid cu informație înaltă și fină. Aveam alternativ senzațiile fie că stau de vorbă cu un reptilian, fie cu un psihopat superinteligent, fie cu un demonizat de grad mare. Dădea dovadă de un egocentrism exacerbat, dus la nivel de autolatrie, care se simțea permanent, dar într-o manieră foarte discretă. Conștient fiind de acest cult al propriei persoane, nu dorea să introducă pe nimeni aici; total atipic pentru mândria care are nevoie de admiratori și de ființe evident sau aparent inferioare. Ceea ce m-a dezarmat și liniștit pe moment a fost faptul că avea o sinceritate, o inocență și o bunătate impresionante. Am încercat să profit de ele pentru a vedea dacă se poate face ceva cu autoadorarea.
Mi-a mai mărturisit că ajunsese la ceva ce am interpretat ca fiind un nivel foarte înalt de intuiție, o capacitate interioară de a „vedea” informatica. Algoritmi, coduri, teme, probleme − le știa deja atunci când îi erau predate la școală. L-am încurajat să stea de vorbă cu cei mai buni profesori de Info și să facă pionierat în cercetare cu această capacitate a sa. Din păcate însă, în multe școli, profesorii, chiar dacă sunt bine pregătiți profesional, au mari carențe în empatie și relații interumane. Sunt niște dictatori nemiloși la ore, adesea sarcastici și zeflemitori, și nici nu concep că un copil ar putea fi mai deștept ca ei. Cei mai mulți elevi se pliază pe această militărie și mărșăluiesc cum pot. Cei buni nu au mari probleme cu a menține ritmul. Cei slabi speră la un cinci. Cei sensibili se inhibă și sunt definitiv pierduți. Geniul meu avea un alt stil. Dacă proful își manifesta această aroganță de știe-tot, decretând că materia lui este buricul pământului și indispensabilă vieții, el se încăpățâna, într-un mod total inofensiv, al momâiei din ultima bancă, să-i demonstreze exact contrariul. Asta era o atitudine total sinucigașă: note de 2, 3 și 4.
Am aflat că era mare campion la șah și, fiind și eu amator de nivel mediu, am vrut să văd dacă pot rezista în confruntare cu el. Am început partida, a deschis un culoar-capcană, într-un mod prin care părea că-mi jignește vigilența și inteligența și, doar ce-am blocat acel culoar că, după două-trei mutări, profitând tocmai de acea momeală, am fost mat. Eram uluit. Am început a doua partidă, dar stilul lui se schimbase total. I-am spus să joace serios, dar a zis că nu mai poate. Că nu mai simte nicio provocare din partea mea. Nu m-am supărat, doar că am încercat să înțeleg. El, de fapt, asta făcea și în viața de zi cu zi. Se apropia de un om, îl studia să vadă dacă poate învăța ceva de la el, analiza și înregistra tot ce avea nevoie, fără tam-tam, apoi dispărea la fel de discret în mulțimea mediocrității. Un adevărat aspirator de cunoaștere cu eficiență maximă.
Oare câți astfel de elevi trec prin școlile noastre? Câți dintre ei sunt descoperiți, acceptați pentru ceea ce sunt și ce pot, cum sunt stimulați, cum sunt valorificați? Oare cum s-ar schimba lumea dacă am învăța să-i ascultăm?
Personal, am încercat să declanșez în el dorința de a fi teocentric, hristocentric. Era tot ce-i lipsea. Dar prin asta îi lipsea tot. Fără acestea, nimic din ceea ce avea nu valora ceva. L-ar fi distrus, mai devreme sau mai târziu. Primul pas, ca și în cazul nostru, era să se lepede de sine. Un ego imens, pe care îl adora. Pe care dorea să-l dezvolte până la perfecțiune. Am crezut că acest pas este de-a dreptul imposibil, dar, dacă ar sta să vadă măreția lui Dumnezeu, tocmai pentru că-și dorește perfecțiunea, o va lăsa pe cea autentică să troneze în ființa lui.
Nouă ar trebui să ne fie și mai ușor să detronăm niște pigmei de egouri pentru a-L lăsa pe Hristos să ne călăuzească spre El, spre scopul nostru de a rămâne veșnic cu El.
George Olteanu
Fotografie de Minh Tuấn / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!