Hristos nu ne cere să fim puternici, ci adevărați

„Cele mai adânci răni nu se văd niciodată pe trup, ci se poartă în tăcere, ani întregi, din copilărie până la bătrânețe.

Sunt rănile lăsate de cuvinte nerostite, de îmbrățișări lipsă, de priviri care n-au venit la timp. Copilul care n-a fost ascultat a învățat să tacă. Copilul care n-a fost iubit a învățat să se îndoiască de propria valoare. Și, crescând, omul nu mai știe de ce îl doare, dar trăiește cu o neliniște care nu-l părăsește niciodată.

Rănile din copilărie nu dispar de la sine, ci se transformă. Ele devin frică de abandon, nevoie exagerată de validare, furie neînțeleasă sau o oboseală sufletească fără explicație. Omul ajunge să se lupte cu sine, să se judece aspru, să creadă că nu este suficient de bun. De multe ori, nu păcatul este problema, ci durerea care n-a fost niciodată plânsă și niciodată rostită cuiva care să o poată purta împreună cu el.

Vindecarea începe atunci când îndrăznim să ne privim rănile cu blândețe și să le aducem înaintea lui Dumnezeu.

Hristos nu ne cere să fim puternici, ci adevărați. El nu se sperie de copilul rănit din noi, nici de lacrimile târzii. În Biserică, omul nu vine ca să fie judecat, ci ca să fie ținut, ascultat și ridicat. Iar când rana este atinsă de iubire, ea nu mai sângerează, ci începe, încet, să se transforme în loc de lumină”.

Maica Siluana Vlad