Reflecții despre figurile hristice din ficțiune
De ce oare să-L căutăm pe Hristos în ficțiune, când Îl putem găsi mai sigur în evanghelii, în textele liturgice, în icoane, în rugăciune și în Taine?
Mai întâi, pentru că Hristos este pretutindeni. El este Logosul prin Care toate s-au făcut, iar semințele Logosului sunt prezente în orice făptură. Și dacă despre Duhul Sfânt spunem mai ales că „pretutindenea este și toate le plinește”, tot prin Duhul Îl recunoaștem și pe Hristos. Duhul ni-L arată.
Putem și, fără îndoială, ar trebui să încercăm să-L recunoaștem pretutindeni unde este. A exclude anumite domenii doar pentru că, credem noi, prezența Lui ar fi prea „diluată”, prea „amestecată”, poate chiar „coruptă”, ar însemna să-I negăm prezența în lume și să uităm dialogul Său cu samarineanca: „Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr” (Ioan 4:23), nu doar în anumite locuri sau în anumite forme.
Apoi, a-L căuta numai în formele consacrate și a pretinde că nu poate fi găsit în altă parte ne poate duce la o formă de idolatrie. Am putea ajunge să credem că evangheliile sau icoanele Îl conțin în întregime. Or, simplul fapt că există patru evanghelii (alese de Biserică drept canonice), și nu una singură, arată că nu poate fi închis într-o singură privire, că Persoana Lui nu poate fi epuizată de un singur fir narativ. Iar apostolul Ioan precizează:
„Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.” (Ioan 21:25)
Lumea întreagă! Chiar dacă lumea ar fi biblioteca din „Biblioteca din Babel” a lui Borges, unde fiecare carte există în nenumărate exemplare, cu toate variantele posibile, nici măcar o asemenea lume n-ar putea cuprinde tot ce s-ar putea spune despre Hristos, pentru că Persoana Lui nu se lasă închisă. Ea rămâne mereu de necuprins. Se poate adăuga mereu o altă povestire, o altă imagine pentru a ne apropia și mai mult de El și a-L face mai prezent, într-o urcare continuă, asimptotică, asemenea epectazei descrise de Sfântul Grigorie al Nyssei, fără a-L cuprinde vreodată. Acesta este principiul teologiei apofatice, care Îl definește pe Dumnezeu prin negație, spunând ce nu este, nu ce este.
Nu o singură evanghelie, ci patru. Nu o singură icoană, ci o mulțime. Și nu doar icoană, ci și simbol, tablou, muzică, peisaj, povestire. Fără a mai vorbi de prezența Lui în fiecare om:
„Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25:40).
A ne limita la evanghelii pentru întâlnirea cu Hristos nu înseamnă oare a face asemenea fiului celui mare din parabola fiului risipitor (Luca 15:11-32)? Fiul cel mare rămâne cu Tatăl, iar tot ce este al Tatălui este și al lui. Infinitatea bunurilor Tatălui îi aparține, dar nici măcar nu-i trece prin cap să ceară un ied ca să se veselească. Înconjurat de-o bogăție fără de sfârșit, a uitat să ceară, să privească și să caute. Așa s-ar putea întâmpla și cu cel ce se limitează în mod voluntar și ideologic la Biblie și la textele liturgice: este înconjurat de bogății, dar nu le mai vede.
De ce să nu-I cerem Tatălui măcar o parte din moștenire ‒ talanții, creativitatea, iubirea Lui pentru lumea creată ‒ și să călătorim prin lume, pentru a ne întoarce apoi îmbogățiți și, asemenea eroului din „Manalive” al lui Chesterton, după ce am înconjurat lumea, să ne redescoperim țara natală, casa Tatălui, într-o lumină cu totul nouă?
Ne-am putea imagina un al treilea fiu, pe care parabola nu-l menționează (ar face parte, poate, dintre „cele multe alte lucruri” pe care Ioan le-a lăsat nespuse), care ar face tocmai asta. Care nu cade nici în greșeala fiului cel mic, nici în cea a fiului cel mare.
Există o lume plină de bogății „afară” ‒ dar oare există un „afară”? În afară de „întunericul cel mai din afară”? Lumea este o pădure de simboluri, iar ficțiunea jonglează cu ele.
Un alt motiv pentru a-L căuta pe Hristos în operele de ficțiune ține de o experiență prin care mulți dintre noi au trecut. Când ceva este prea limpede, prea explicit, când misterul pare pe deplin dezvăluit, uităm că în spatele a toate rămâne o taină. Revenim la riscul idolatriei. Dar dacă Hristos Se arată în umbre, prin atingeri ușoare, din spatele unui personaj, dacă irumpe într-o poveste pentru a o părăsi apoi, efectul poate fi fulgerător, asemenea „bucuriei” despre care vorbește C.S. Lewis în „Till We Have Faces”:
„Somewhere, there is more”. („Undeva, se află un mai mult”.)
O astfel de figură hristică poate avea acel efect de apariție care ne cheamă să-L urmăm, să-L căutăm mai departe, mai sus.
„Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta!”.
Câtă amărăciune în aceste cuvinte, dar și câtă sărăcie asumată! Fiecare călătorește și caută în felul său, fiecare se împărtășește în felul său din bunurile Tatălui. Nu toți citim literatură. Nu toți privim filme, nu toți ascultăm cantatele lui Bach ‒ și lista nu e închisă. Să nu limităm căutarea celorlalți, și să n-o limităm nici pe a noastră, crezând astfel că „nu călcăm niciodată porunca Lui”.
Să rămânem legați de Tatăl, pentru Care ascultarea nu înseamnă urmarea unor reguli prestabilite, a unor scheme de-a gata și a unor drumuri bătătorite, ci explorarea cu bucurie și iubire a vieții pe care ne-a dăruit-o, pentru a o înălța la Împărăție.
Alexandra de Moffarts
O primă versiune a acestui articol a apărut inițial în limba franceză, în revista „Chroniques du Sycomore”
În ilustrație: „Cina din Emaus” de Rembrandt Van Rijn (c.1628)