Hirotonia cerească a Maicii Domnului

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului este începutul pregătirii neamului omenesc pentru întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Numărătoarea inversă începe, desigur, prin nașterea Preasfintei Fecioare Maria, dar prin intrarea ei în Templu, neamul omenesc intră în linie dreaptă pe calea mântuirii sale. Doisprezece ani mai târziu va avea loc și evenimentul Bunei Vestiri.

În troparul praznicului este cuprinsă întreagă teologie a Bisericii cu privire la acest mare eveniment: „Astăzi este înainte-însemnarea bunăvoirii lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată, şi pe Hristos tuturor mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, plinirea rânduielii Ziditorului”.

Astfel, „înainte-însemnarea” este începutul, prologul unei cărţi, din care ne putem da seama de conţinutul şi valoarea cărții respective. Maica Domnului este începutul cărţii despre bunăvoirea lui Dumnezeu. Bunăvoire înseamnă dispoziție favorabilă, bună-plăcere. Iubind neamul omenesc, Dumnezeu nu putea să-l vadă cum petrece în întunericul neştiinţei, așa încât, din dragoste, a dorit să Se întrupeze. Bunăvoirea lui Dumnezeu este Fiul Său, cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, prin Care s-a înfăptuit mântuirea neamului omenesc. De altminteri, aceasta este mărturia pe care a dat-o Tatăl de două ori, la Botezul Fiului la râul Iordan şi la Schimbarea Sa la Faţă pe Tabor: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3:17, Matei 17:5). Prin intrarea ei în Biserică, Maica Domnului pregăteşte venirea în lume a adevăratei bunăvoiri a lui Dumnezeu.

„Propovăduirea” este o vestire de obște care se aduce de un sol. Prorocii L-au aşteptat pe Izbăvitorul, dar când Maica Domnului a intrat în Sfânta Sfintelor, venirea Lui a fost anunțată de obşte. A fost însă o propovăduire înțeleasă doar de câţiva care aveau vedere prorocească şi care au condus-o pe Pruncă în Sfânta Sfintelor. Era un lucru neobișnuit ca o copilă să fie dusă în acel loc unde nu era îngăduit nimănui să intre; aceasta s-a petrecut numai prin descoperire dumnezeiască, pentru ca ea să Îl întâlnească acolo pe singurul Arhiereu adevărat, pe Hristos.

Persoana potrivită, cu totul curată la trup și la suflet

Intrarea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor a fost deci o propovăduire a mântuirii oamenilor, care nu se putea înfăptui altfel decât prin bunăvoirea, dragostea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Mântuirea nu înseamnă eliberarea de ceva, ci comuniunea cu cineva, anume cu Hristos. Mântuirea nu înseamnă ieşirea din lume, ci comuniunea cu Hristos în istorie. Cuvântul grecesc σωτηρία, „mântuire”, provine din cuvintele σῶον, „teafăr, întreg”, şi τηρῶ, „a păzi”, ceea ce înseamnă că omul, alcătuit din trup şi suflet, este păzit întreg și totodată se află duhovnicește în comuniune cu Hristos.

Fecioara intră în Templu şi „pe Hristos tuturor mai înainte Îl vesteşte”. Învățătura despre Născătoarea de Dumnezeu este strâns legată de Hristologie, de vreme ce slava Fecioarei este rodul pântecelui ei, este slava Fiului ei. Atunci puțini oameni înțelegeau această legătură, dar noi, cei de astăzi, când sărbătorim Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, ne pregătim de venirea praznicului Crăciunului. De aceea și catavasiile Naşterii Domnului, care încep cu „Hristos Se naşte, slăviţi-L...”, se cântă pentru prima oară la praznicul Intrării în Biserică.

Văzand-o pe binecuvântata copilă intrând în Sfânta Sfintelor pentru a-L întâlni pe Hristos, strigăm cu mare glas că acest eveniment este „plinirea rânduielii Ziditorului”. Rânduiala sau iconomia Ziditorului este întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece în acest chip Dumnezeu a iconomisit mântuirea oamenilor. Căderea omului a fost atât de adâncă, încât el nu putea să se ridice singur, ci a fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să Se smerească şi să Se deşerte pe Sine ca să-l ridice. Mântuirea, desigur, se înfăptuieşte prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu cu omul. Astfel, pentru ca Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu să Se întrupeze, trebuia găsită persoana potrivită, care să fie cu totul curată la trup și la suflet.

Dragostea Mariei pentru Dumnezeu

Mulţi Părinţi ai Bisericii şi scriitori bisericeşti au preamărit intrarea Mariei în Templu, în Sfânta Sfintelor, însă cel care i-a întrecut pe toţi în tâlcuirea teologiei isihaste pe care Maica Domnului a trăit-o în Sfânta Sfintelor a fost Sfântul Grigorie Palama. El a iubit-o în chip deosebit pe Născătoarea de Dumnezeu, a avut-o ocrotitoare a vieţii lui încă din copilărie şi a ajuns să o cunoască mai bine în Sfântul Munte.

Sfântul Grigorie Palama spune că Fecioara petrecea în Sfânta Sfintelor ca în Rai. Ducea o viaţă neîmpovărată, slobodă de griji și greutăți, lipsită de patima plăcerii şi a durerii, trăind „numai pentru Dumnezeu, văzută numai de El, hrănită de El, păzită numai de El, Care avea să Se sălăşluiască între noi prin ea. Privea numai la Dumnezeu, desfătându-se de El şi așteptându-L fără încetare”.

Viaţa Maicii Domnului în Templu era asemenea celei a lui Adam în Rai înainte de cădere. Fugind de viața căderii, ea „a ales să trăiască singură și nevăzută de nimeni”. În Sfânta Sfintelor trăia numai cu Dumnezeu. Îl vedea și era hrănită de El. El o privea, iar ea căuta pururea spre Dânsul. Afierosirea ei era deplină. Locuind în Templu, dumnezeiasca Pruncă Maria auzea în fiecare sâmbătă, când se aduna poporul pentru jertfele rânduite, tot ce se citea despre Vechiul Legământ, despre facerea lui Adam şi a Evei, despre așezarea lor în Rai şi căderea lor prin sfatul vicleanului diavol. De asemenea, vedea cum viața cea de sub blestem a oamenilor se moștenea de la o generație la alta. Îl vedea pe omul plăsmuit după chipul lui Dumnezeu înstrăinându-se de Făcătorul său şi însoțindu-se cu cel ce l-a zdrobit, fără ca cineva să poată opri această nestăvilită pornire a lui spre iad.

Văzând şi auzind acestea, dumnezeiasca pruncă era cuprinsă de milă pentru neamul omenesc şi, vrând să afle leacul și antidotul pentru această rea-pătimire, a înţeles că trebuia să se întoarcă „degrabă cu toată mintea spre Dumnezeu”. Prin întoarcerea minţii spre Dumnezeu şi Rugăciunea minţii neîncetată, ea şi-a asumat să mijlocească pentru noi, să-L silească pe Cel cu neputință de silit şi să-L atragă mai iute spre noi, pentru ca El să oprească toată această pornire năvalnică spre rău, şi lumina Lui să strălucească lumii, tămăduind boala omului şi refăcând legătura dintre făptură şi Făcător.

Aceasta este Rugăciunea minții, rugăciune pe care o săvârșea Fecioara în Templu, care se îndreaptă spre Dumnezeu şi se naște dintr-o mare durere pentru oameni. Această rugăciune curăţeşte mintea omului şi o înalţă la Dumnezeu.

Maica Domnului, preot al dumnezeiescului har

Viaţa Fecioarei Maria în Sfânta Sfintelor era neobişnuită față de a celorlalți oameni. Era o viață menită numai aceleia care avea să devină Maica lui Hristos. Sfântul Grigorie Palama foloseşte două expresii pentru a pune în lumină binecuvântată viaţă a Preacuratei Fecioare Maria în Templu. Prima expresie este „slujbă sfantă”. Fecioara slujea lui Dumnezeu în Templu. În locul în care toți ceilalți erau opriți a intra, ea petrecea „cu nestăpanit eros” pentru Dumnezeu, „ca și cum, în chip negrăit, i-ar fi adus în toată vremea slujbă sfântă lui Dumnezeu”. Este vorba de o slujbă duhovnicească neîncetată. Preotul slujeşte la vremea rânduită, în timp ce ea, prin felul în care trăia, cu Rugăciunea minţii, slujea neîncetat. Fiindcă în afară de slujba sacramentală, săvârșită în biserică de clericii rânduiți, există şi slujba duhovnicească, Rugăciunea neîncetată a minţii pentru întreaga lume.

În Templu continuau să fie aduse jertfe, prinoase de tămâie şi rugăciuni către Dumnezeu, însă rugăciunea Fecioarei se deosebea de toate acestea. Era mai înaltă, fiindcă era rugăciune a inimii, rugăciune cu mintea curată, cu multă dragoste şi durere pentru oameni, dar şi cu nestăpânită dragoste de Dumnezeu. Această rugăciune era o slujbă duhovnicească.

Cea de-a două expresie este „hirotonie cerească”. Fecioara Maria s-a arătat Împărăteasă preaînaltă peste cele înalte şi preafericită peste cei fericiți, strălucind cu trupul şi cu sufletul, ca una ce se împărtășea de o cinste mai înaltă, de o putere mai mare şi de „hirotonie cerească”. Prin felul ei de viețuire, Fecioara a primit hirotonie din cer. Nu este vorba de hirotonia sacramentală, primită spre săvârşirea Tainelor şi a slujbelor, ci de o vrednicie mai înaltă, de un har mai de preţ, acela de a fi preot duhovnicesc al harului dumnezeiesc şi de a se ruga pentru întreaga lume.

Astfel, Sfânta Sfintelor nu era doar un loc în care odoarele Vechiului Testament – tablele Legii, năstrapa cu mana, toiagul lui Aaron – se păstrau spre pomenirea faptelor minunate ale lui Dumnezeu, ci era și un loc asemenea Raiului, un Templu al harului lui Dumnezeu, în care dumnezeiască Pruncă Maria slujea că preot al dumnezeiescului har şi se ruga pentru întregul neam omenesc.

Din „Praznicele Maicii Domnului: o perspectivă istorică şi teologică”

Editura Bonifaciu 2019

Traducere de Mănăstirea Diaconești