Lucruri pe care nu știu dacă aș reuși să le formulez față în față cu tine
Nu e ușor. Nu ți-e ușor. Mi-ai spus odată că „la ușor, toată lumea poate”. Ei bine, uite că tu te ții admirabil și în furtună. Vii cu un zâmbet nou de fiecare dată și dai tot ce poți da, fruntea ți-e încă sus și sclipirea din ochi nu ți s-a stins.
Într-adevăr, ești mai grăbit, și uneori mai sobru; te concentrezi pe ce ai de făcut și, chiar dacă doare pe undeva pe dinăuntru, nu vrei să lași niciun mușchi al feței să trădeze asta – ca un baraj ce ascunde în spatele cortinei de beton apele unui râu de nimeni cunoscut.
Nu știu ce aș face în locul tău. Încerc să-mi imaginez, și în fața ochilor mi se așterne o ceață lăptoasă; răspunsul rămâne tot nu știu... Nu știu.
Oare aș avea puterea să rămân un om bun, așa cum faci tu? Sau durerea m-ar transforma într-un monstru? Oare aș putea să-i spun cuiva ce mi se întâmplă fără să mi se împotmolească a doua jumătate a propoziției în nodul lacrimilor din gât? (așa cum am apreciat de a tresăltat inima în mine că te-ai deschis tu în fața mea ieri).
Aș putea găsi puterea să zâmbesc, să râd, să-i mângâi pe ceilalți așa cum îi acoperi tu cu aripile tale, în îmbrățișarea sub al cărei piept nu știe nimeni dacă inima bate ritm de horă sau de doină? Dar, indiferent de melodia ei, a inimii, de-i veselă sau tristă, oricum ar fi, ea vine, dansând sau șchiopătând, și-și uită oful, fie și pentru câteva ore, dăruindu-se celor care au nevoie de ea. Ăsta ești tu!
Nu știu dacă aș putea să fac ce faci... Știu doar că L-aș implora pe Dumnezeu să mă ajute − și, mai departe, mila Lui! Nu știu nici ce e în sufletul tău; nu pot decât să te admir și să mă rog pentru tine neîncetat. Știu doar că e ceva ce-mi ține sufletul alături de tine, în ciuda tuturor întrebărilor și a nelămuririlor ce au încercat să-mi acapareze, în tot acest răstimp, impulsul necondiționat și neînțeles de a-ți face bine – sau, mai bine zis, ceea ce consider eu că ți-ar face bine...
Și știi care-i cea mai frumoasă parte? Că până acum nici măcar nu am simțit nevoia ca tu să știi... Nu am crezut că o să am puterea asta, nu am știut de ce nu poate trece zi fără să mă gândesc că vreau să-ți fie bine, și nici acum nu știu. Nici nu mă grăbesc să aflu; știu doar că Dumnezeu le-a rânduit pe toate deloc întâmplător, că L-am rugat să mă facă unealta Lui − și, de aici încolo, lucrarea e în mâinile Sale. Certitudinea asta mi-e mai mult decât suficientă.
Și, pe lângă asta, ce poate fi mai frumos decât să vrei să faci pe cineva fericit, și să ți se pună la dispoziție și mijloacele pentru asta? Așa că trebuie să știi:
Dumnezeu m-a rugat, în șoaptă, discret, așa cum e El în așteptarea Lui, să-ți spun cât de mult te iubește. Să-ți spun că te așteaptă să te ajute, să-ți șteargă lacrima pe care o știți doar tu și El, să-ți ia piatra de moară din spate, să-ți dea aripile ca să zbori spre visul tău. Să-ți spun că a murit și pentru tine, că brațele Lui întinse pe cruce te cheamă tăcut să te așezi la picioarele Lui, ca să te ridice de acolo în căușul pieptului Său, în care să te odihnești cum doar prunc la sânul mamei te-ai mai odihnit. Să-ți spun că și plânsul și suferința și disperarea și durerea sunt ale omului, tot așa cum sunt și râsul și bucuria și frumosul și liniștea. Că nu există înviere fără cruce...
Să-ți amintesc cât ești de frumos; că Se uită Dumnezeu la tine ca un Sculptor la statuia Lui neobișnuit de reușită, și lăcrimează Dumnezeu că ești al Lui, chiar și când te doare. Mai ales când te doare. Mai ales când speranța s-a scurs din tine ca apa, evadând prin fisurile unei vaze sparte. E ceva tulburător de frumos în suferință, în această aplecare de a-ți culege cioburile inimii de pe jos... Nu te speria, doar prin spărturi intră lumina! Și te inundă cu căldura ei, și abia atunci, prin întunericul cămăruței sufletului tău, începi să vezi toți îngerii care te-au purtat pe brațe de fiecare dată când nu ai știut cum din azi s-a făcut mâine. Și înțelegi.
Înțelegi că de fapt nu ai fost niciodată singur. Nu ești și nu vei fi niciodată singur. Dumnezeu e ambițios tare, mai încăpățânat chiar și decât tine! – locuiește în tine! Stă cuminte pe un scăunel, în colțul camerei, nu face zgomot – doar tace și, tăcând, te iubește. Nemărginit. Neîncetat. Neobosit. Viu. Zâmbind. Oblojindu-ți rănile, pe care poți să le ascunzi de ochii oricui, numai de-ai Lui nu.
Ești puternic. Fără îndoială. Dar cu adevărat puternic vei fi când îți vei îmbrățișa neputința. Când îți vei iubi sensibilitatea. Când vei glumi stând cu vulnerabilitatea ta la o cafea (făcută, desigur, la ibric, cu câțiva stropi de esență de vanilie picurați prin amărăciunea ei atât de plăcută), și veți face haz de tot ce-i de râs, dar mai ales de necaz. Când vei descoperi în durerea ta cel mai sincer prieten și cel mai bun profesor.
Ai spus odată că e foarte valoroasă „memoria durerii”. Nu știu dacă ți-ai dat seama cu ce forță a adevărului s-au întipărit cuvintele astea pe paginile cărții sufletului meu... Ai vorbit despre orice acțiune umană care necesită atât trup, cât și suflet. Ai vorbit despre tot, în două cuvinte – memoria durerii. Sfântă alăturarea acestor doi termeni!
Dacă te doare, înseamnă că simți. Dacă simți, înseamnă că ești viu. Dacă ești viu, încă poți să faci ceva, să schimbi ceva. Dacă nu uiți ce a durut, știi și ce să schimbi. Dacă te schimbi, îți crește vasul inimii (nu știu cu cât, pentru că iubirea nu are unitate de măsură, nu poți spune că e prea multă ori prea puțină; ea doar e – ce joc frumos de cuvinte! Iubirea doar e – doare... Pentru că o iubire care nu riscă nimic, care nu rupe din ea însăși pentru celălalt, nu se poate numi „iubire”... Deviez deja, iartă-mă!). Or, asta e ținta noastră, a tuturor oamenilor: să murim cu o inimă iubitoare. Restul e fum și cenușă, abur în vânt.
Și tot ce ne doare în viață, toate loviturile pe care le încasăm – de multe ori pe nesimțite, și direct în plexul solar, acolo unde, convențional, „nu e voie să lovești”, dar iată că viața bate nu doar filmul – toate acestea nu vin decât pentru a crește iubirea în noi. Exact ca sarea în prăjitură; potențează dulcele. „Ce ar fi omul pe pământ fără spaimele lui?”, citeam în cartea ce a primit detașat titlul de preferată.
Și acum te întreb eu: ce am fi? Fără provocări, fără încercări, fără să respirăm răcoarea aerului eliberării după ce am fost convinși că strânsoarea ușii ne va zdrobi?
Și totuși, inima încă îți bate în piept. Încă inspiri, încă expiri. Chiar dacă suferi, încă trăiești. Există oare dar mai mare?
Ești un om tare bun – cred că ți-am mai spus-o, sunt sigură că ți-am mai spus-o. Te rog să-mi ierți îndrăzneala de a fi vorbit atât de mult − și, poate, în viziunea unora, neîntrebată (ceea ce, acum că stau să mă gândesc, e cât se poate de adevărat) și poate nejustificat. Am simțit și am făcut; cum fac de obicei. O fi bine, n-o fi bine, măcar e! Vorba olteanului; las-o-ncurcată, măcar că-i vie! (deși struguri nu prea dă... în sfârșit!)
Revin, nu alunec pe panta hazului, că măcar minimul bun simț îl am și eu, pus de-o parte – și departe – undeva acolo, în fundul beciului, sub pânzele celor mai bătrâni păianjeni cu bărbi luuungi, luuuungi de tot! Și grizonateee! Vai, ce grizonate!
Am zis că nu te oblig să-mi fii public la bătaia câmpilor, dar puțin tot m-am scăpat, nu te-am iertat, așa încât mă văd nevoită să te rog să mă ierți tu. Dacă ai râs, sau măcar ai zâmbit, nu-mi cer scuze. De ceva vreme mă tot întrebam dacă să-ți scriu. Și a venit momentul.
Vreau să ai curaj. Curaj să râzi plângând. Curaj să accepți tot ce vine, primind orice ca din mâinile lui Dumnezeu. Curaj să nu înfrunți totul singur. Curaj să împarți din suferința ta, din greul tău. Curaj să iei viața la trântă. Curaj să-I mulțumești lui Dumnezeu că ești o făptură minunată – făptura Lui minunată. Curaj să calci strâmb. Curaj să pierzi, fără să știi că de fapt câștigi. Curaj să ieși din gândurile tale. Curaj să crezi în minuni. Curaj să-I ceri lui Dumnezeu bobul ăla de muștar de credință cu care să muți munții, că forța o ai deja – doar te antrenezi de atâta timp pentru asta, nu?! Curaj să înoți împotriva curentului. Curaj să-ți închizi urechile pentru lume și să le deschizi pentru suflet – are multe să-ți spună...
P.S. În ciuda aparențelor, să știi că ultimul cuvânt îl are întotdeauna Dumnezeu.
Ochii și inima sus!
Din puțul gândirii și din toată inima,
Ana
(Da, așa este, aveți dreptate, m-ați prins! Aceasta este una din scrisorile mele de dragoste, cu domiciliul schimbat pe adresa lui... Rătăcită pe undeva, prin zonele neumblate ale casei lui, i se citește somnul adânc sub pulsul lent al plăpumii de dor. Doarme mereu zâmbind, ca un copil în pragul unui vis de turtă dulce. Și sforăie cu oftaturi de iubire. Când e liniște, sunt sigură că o mai aude gângurind cu îngerii din paginile ei... Și poate că zâmbește.)
Ana Bănică