Maica Gavrilia, „maica bucuriei”

Ne vorbește Gherondissa Filotheia

Maica Gavrilia a fost „maica bucuriei”, după cum foarte frumos o numește Părintele nostru [Gavriil] în cartea scrisă de noi despre cele pe care le-am trăit alături de ea.

Pentru mine, maica a reprezentat o etapă deosebit de însemnată. Deși nu am reușit să o întâlnesc decât de câteva ori, totuși a fost prima monahie pe care am cunoscut-o în viața mea. Chipul ei era luminos, strălucind de bucuria pe care o iradia. De aceea, când am întâlnit-o, chiar dacă avea 91 de ani pe atunci, chipul ei era foarte limpede, foarte strălucitor... ca al unui copil! Într-adevăr, un chip de copil într-un trup încovoiat de vârstă. Răspândea atâta bucurie și nevinovăție, ceva de invidiat! Îmi amintesc că m-am gândit atunci, când ea avea 91 de ani și eu 19: „Dacă așa e monahismul, atunci este o binecuvântare și adevărata frumusețe”. Aceasta a fost prima imagine a ei care mi-a rămas vie în minte.

„Du-te, vinde averea ta...”

Maica era o persoană deschisă. Viața ei a fost o adevărată misiune atât înainte, cât și după intrarea sa în monahism. A studiat reflexoterapia în Anglia și avea o slujbă foarte bună. Aici, în Grecia, își deschisese un cabinet în Kolonaki (cartier înstărit din Atena). Ajuta oamenii, mergea la biserică, iubea slujbele, făcea milostenie, ducea o viață virtuoasă. Povestea că, de câte ori intra într-o biserică în timpul slujbei, mereu se întâmpla să audă această pericopă: „Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor... după aceea, vino şi urmează-Mi”. Așa că a spus: „Bine! Nu voi ține nimic pentru mine, voi da tot ce am”.

Când mama ei încă trăia, ea a păstrat strictul necesar. Dar, după un vis pe care l-a avut, și-a dat seama că nu ar trebui să păstreze nici atât. Și, după moartea mamei, fiind cu totul liberă, le-a vândut pe toate. Nu-i mai rămăsese nimic, absolut nimic! Și-a păstrat doar cardul de sănătate, pe care-l au toate monahiile, și o valijoară în care ținea Biblia. Nimic altceva! Și a făcut asta cu bună știință, pentru a urma Evangheliei.

Aceasta a fost prima ei lucrare misionară: să urmeze Evanghelia. Adică să nu țină nimic pentru sine și, oriunde ar duce-o Hristos, să se lase în voia Lui. După cum spunea: „Fac ascultare de voia lui Hristos”. Dacă cineva îi spunea: „Mergem în Germania?”, ea zicea: „Da, mergem!”. [Adică nu se împotrivea, căci] zicea: „Lasă-L pe Domnul să schimbe «da»-ul tău într-un «nu»”. Dacă era spre binele ei și al persoanei care o invitase, atunci călătoria avea loc. Dar dacă nu era, de obicei era înștiințată în ultima clipă că s-a schimbat planul și nu mai e nevoie să vină și ea. Așa că maica nu avea nicio grijă, nicio neliniște, niciun stres.

Dacă o întrebai: „Sunt oamenii buni?”, ea răspundea de îndată: „O, da, sunt foarte buni!”. Nu vedea nimic rău în nimeni. A omenit chiar și un hoț care a intrat în casa ei. Era un bărbat de culoare care suna întruna la ușă și toată lumea se ferea de el. Ea l-a invitat înăuntru, l-a pus la masă, au stat de vorbă, iar mai târziu acest bărbat a ajuns să o ajute să se mute. Așadar, ce să mai faci? Chiar și pietrele simțeau dragostea omului lui Dumnezeu! Nu puteai rămâne neatins.

Deci aceasta era teologia și filozofia ei de viață: să se lase în mâna lui Dumnezeu. În fiecare zi spunea: „Semnez în deplină libertate”. Vă dați seama ce înseamnă aceasta? În deplină libertate!

„Pe pământ nu suntdecât eu cu Dumnezeu”

Nu a dus nici pe departe o viață lipsită de griji. A trecut prin multe greutăți: și cancer, și necazuri, și calomnii. Chiar și după adormirea ei este defăimată. Pesemne pentru că lumea nu poate înțelege duhul ei: a fost un om liber, care vedea chipul lui Dumnezeu în toți oamenii pe care îi întâlnea, indiferent de originea sau religia lor. Nu avea teama aceasta că-și va pierde credința. Cum ai putea să pierzi ceva ce ai? Nu-i posibil. Înseamnă că nu ai avut-o de la bun început.

Maica putea să îndure calomnia pe față. Îmi amintesc de o întâmplare care m-a uimit. În ultimii ani, am întâlnit foarte multă lume care a cunoscut-o, când am adunat material pentru această carte, tocmai pentru că aveam nevoie de mărturii trăite personal. Și o întâmplare care mi-a atras atenția a fost când maica le vorbea unor oameni, iar o doamnă din public o defăima întruna. Apoi doamna aceasta a aflat cine era maica cu adevărat și s-a dus să-și ceară iertare. Maica i-a mulțumit, nici nu-și dăduse seama de calomnie, dar a refuzat s-o ierte. Doamna a rămas nedumerită și a întrebat-o de ce nu poate s-o ierte. „Simplu, pentru că nu mi-ați făcut niciun rău”, i-a răspuns maica. În definitiv, chiar dacă ea, ca om, se întrista și se rănea − și cunoaștem multe asemenea cazuri −, totuși nu permitea să să interpună nimic între ea și Hristos.

Era cu neputință să o faci să gândească ceva rău despre cineva. Oare nu era aceasta sub controlul ei? Și vorbim despre un număr mare de persoane, dintre care unii au profitat de pe urma ei. Este o vorbă: „Cel mai sigur dușman este omul nerecunoscător, care profită de pe urma ta”. Dar ea nu a pus la inimă aceste lucruri.

De asemenea, maica a ajutat mulți tineri să meargă în Anglia la studii. Odată, o femeie a întrebat-o: „De ce o lași pe fata asta să plece, dacă ea te ajută aici? Ce-o să te faci fără ea?”. Pentru maica a fost o insultă. „Ce-o să mă fac? O s-o ajut pe fata asta să meargă mai departe! Pe pământ nu sunt decât eu cu Dumnezeu”. Așa gândea maica în toate.

„Doamne, facă-se voia Ta!”

Când era în Anglia, pe timpul bombardamentelor din al Doilea Război Mondial, maica învăța și lucra. Toată lumea se ascundea în adăposturi, în timp ce ea, împreună cu o bătrânică evreică oarbă, se plimba pe străzile pustii ale Londrei, deoarece evreica era în depresie și nu suferea să intre în adăposturi. Și lumea o întreba: „Nu te temi c-o să te omoare vreo bombă?”. Atunci maica răspundea: „Dacă e să mă omoare vreo bombă, o să mă omoare și în pat, la fel de bine cum poate să mă omoare și pe stradă!”. Se lăsase atât de deplin în mâna lui Dumnezeu, încât nu găsea nicio pricină de întristare. Considera că toate lucrurile bune se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, iar cele rele, cu îngăduința Lui. „Și atunci, de ce să mă mâhnesc?”, spunea ea. Dacă Dumnezeu a îngăduit să se întâmple ceva − cancerul ei, de exemplu −, atunci: „Doamne, facă-se voia Ta!”.

Când s-a îmbolnăvit de cancer, i s-a recomandat să se odihnească, să evite mersul, mișcarea, dar maica a răspuns că numai trupul ei este [atins de] cancer, nu și sufletul. Așa că se lupta mai departe cu multă putere și curaj.

Îl iubea atât de mult pe Hristos, încât, drept urmare, îi iubea și pe oameni profund, fără osebire. Și era așa încă dinainte de-a se face monahie. Ajunsese deja la vârsta a doua când a simțit chemarea lui Hristos, ca apoi să se călugărească în Betania. Iar toate faptele ei − intrarea în monahism, lucrarea ei misionară −, toate s-au săvârșit cu binecuvântarea duhovnicului ei, Sfântul Amfilohie Makris din Patmos. Nu a luat hotărâri de una singură. Apoi i-a fost duhovnic Părintele Lazăr Moore, o înaltă personalitate bisericească, și Părintele Lev Gillet, la un moment dat. A avut acești îndrumători duhovnivești în toate părțile lumii, pretutindeni pe unde a fost, căci a călătorit în toată lumea.

„Cine este Dumnezeul acestei femei?”

Cu oricine se întâlnea, fie că erau copii mici sau adulți, maica le acorda tuturor aceeași cinstire. Îi privea în ochi, în timp ce se deșerta pe sine cu totul, și îi asculta cu atenție. Iar când plecau, nu se frământa să vadă cum să-l salveze pe bietul om, ci zicea: „Dumnezeu este Cel ce îl poate salva, nu eu”. Așadar, ce făcea? Se ruga pentru acea persoană, o lăsa în mâinile lui Hristos, apoi se juca cu pisica, să zicem, sau făcea altceva. Când persoana se întorcea, ea continua din punctul în care rămăsese. În felul acesta, se păzea pe sine, nu primea gândul că alții depind de ea – gând care, după cum bine știți, vine de obicei din egoul nostru.

Noi, în Biserică, ușor ne păcălim cu gândul că vom salva lumea. Nu noi vom salva lumea! Oricâte ceasuri am sta de vorbă cu oamenii, nu noi îi vom salva! Rugăciunea mântuiește, Hristos mântuiește! Putem să ne rugăm pentru oameni, dar numai Hristos îi poate mântui. Iar lucrul acesta a fost trăit în toată adâncimea lui de Maica Gavrilia. Tocmai de aceea se putea vedea din afară acest chip de copil, iradiind nevinovăție și bucurie.

A întâlnit mii de oameni din toate părțile lumii. Există scrisori incredibile de la oameni care întreabă: „Cine este Dumnezeul acestei femei?”. Și s-au făcut creștini. Dar de ce? Datorită pildei ei vii. Maica nu le-a spus: „Uite aici Evanghelia!”. Ea era Evanghelia vie!

Într-o zi era la palat și-i făcea masaj Indirei Gandhi, iar în alta era într-o colibă, stând pe jos laolaltă cu ceilalți, printre șoareci, șobolani și șerpi. Viața ei este într-adevăr de poveste! În centrul ei s-a aflat în permanență Hristos, și asta i-a făcut viața frumoasă.

Traducere de Monahia Agatha