George e special. Așa îi și spun, George Special. Îl cheamă Chende, e copilul surorii mele, Nicoleta, dar îl cheamă George Special.
Copilul ăsta nu știe umbla la telecomandă, ignoră telefonul, televizorul și tot ce începe cu tele, mai puțin teleleu. Asta iubește, să umble teleleu prin lume.
N-a fost niciodată la fel ca ceilalți. În camera lui trăiesc gărgărițe, generații de gândaci exotici cu forme înfricoșătoare, pe care îi hrănește cu frunze de dud. Frunzele de dud le ține în frigider, și nu o dată s-a întâmplat ca Nicoleta să le confunde, inițial, cu pătrunjelul de tocat în ciorbă.
Lumea lui e înspre înafară. Acolo iubește să trăiască, printre copaci, căutând broaște, viermi inelari cu nume imposibile și pietre în care știe el, că adânc, adânc în ele, sunt fosile. La cabana Mamei, în munți, sparge cu toporul pietre late și rotunde, căutând sensuri. Visează mări, mari plecări, mari descoperiri. În el se mișcă, fin dar vizibil, un iscoditor de înțelesuri.
Îl iubesc oricum, dar pentru că îmi poartă ochii pe care i-am avut eu, copilul Crin din Mangalia, îl și respect pe deasupra. Iubesc toți copiii. Dar pe George îl și respect, cu o curiozitate crescândă.
Sunt copii care, când te pui la rugăciune, te fac să-i zici Desculțului,
Doamne, mai dă-mi zile, să văd cu ochii mei de pământean drumul prin viață al lui George.
George Special.
Și mai e ceva. Că tot ne lamentăm, clișeic, de slaba calitate a celor în mâinile cărora va trebui să lăsăm lumea. Dumnezeu are un plan, și-l văd, crescând și făcându-se mare.
Deocamdată alergând la semimaraton. George, copilul surorii mele, îmi poartă în pieptul lui micuț inima pe care am pierdut-o eu, crescând mare și nedesăvârșit.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu