Genitiv-genetic-gene-geneză-de unde vii?-al cui ești?
Habar n-aveam eu în școala generală ce teologie înaltă învățam la gramatică... Vedeți cum nici măcar alăturarea literelor din cuvinte n-a lăsat-o Dumnezeu la voia întâmplării? Ca Hänsel, a presărat pietricele de sens pe cărarea asta de-i zice viață, ca să știm drumul înapoi spre Acasă, oriunde am fi când ne hotărâm să ne venim în sine, să ne sculăm, să ne ducem la Tatăl nostru și să-I spunem: „Tată, am greșit la cer și înaintea Ta” (cf. Luca 15:17-18). Pilda fiului risipitor este pentru mine cel mai zguduitor duș rece cu apa iubirii lui Dumnezeu – știți senzația aia când e atât de rece încât te arde?... –, de departe partea mea preferată din Evanghelii.
Și, într-adevăr, mă arde această dragoste neîntreruptă, neclintită, neschimbată a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii... Pentru că nu pot s-o înțeleg. De fiecare dată când îmi întind piciorușul curios al minții să calc pe poteca sensului ei, aud: „Nu te apropia aici! Ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!” (Ieșirea 3:5) – așa este, am uitat să mă descalț și tropăi grobian prin liniștea albă a casei Tatălui, cu bocancii mei îmbibați de noroiul porcilor egoismului, strivind sub tălpi înnămolite tot ce nu am ochi să văd că este sfânt, crezând orbește că marșul meu haotic și disperat are cadența delicateții Dumnezeului cu care-mi spun că mă asemăn.
Înghețând fierbinte acolo, în oglinda luminii Lui, privesc prin desișul umbrelor pe care le-am lăsat să crească pe nesimțite în mine cu fiecare răutate trecută cu vederea, și Îi întrevăd chipul; asemănarea însă, mă cutremur, vai – nu e... Și abia regăsindu-mi ultima fărâmă de glas, cu genunchii ochilor la pământ, Îl rog tremurând să nu-mi spună, să nu aud: „Adevărat zic ție: Nu te cunosc” (cf. Matei 25:12). Nu disting în ce limbă, probabil a inimii zdrobite, Îl implor să-mi ierte cutezanța nebunească și a o mie una oară, că deși eu Te-am părăsit, Doamne, Tu să nu mă părăsești! (Sfântul Isaac Sirul). Mi se învârt cuvintele nerostite în cap ca rufele în mașina de spălat, atâtea lucruri am de zis, dar ce să-I spun, ce să-I mai spun din ce nu știe deja? – „Că încă nu este cuvânt pe limba mea și, iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate” (Psalmul 138:4-5).
Dar Dumnezeul meu face ceva fantastic, ceva nepământean. Îmi pune punct propoziției înainte ca măcar să aștern litera mare la început de rând; aleargă către mine, cade pe grumazul meu și, topind totul în sărutarea Lui, tace și mă iubește. Ăsta e momentul care-mi dă mintea, viața, totul peste cap.
Aici nu reușesc să Te înțeleg, Doamne... Dacă nimic necurat nu intră în Împărăția lui Dumnezeu (cf. Efeseni 5:5), cum de mă primești înapoi în casa Ta, mânjită din cap până-n picioare cu tot ce nu-i al Tău, de-abia recunoscându-mă de sub haina zdrențuită, duhnind acid a păcate și a prea dese rătăciri?! Cum de îneci biciul oricărui cuvânt de mustrare aspră, bine meritată, în îmbrățișarea Ta fără sfârșit? – în îmbrățișarea noastră fără sfârșit, la care nu pricep cum de mă faci parte, cum de schimbi persoana din al Tău în al nostru, în lipsa oricărui motiv întemeiat – cu excepția celui că atât de mult îl iubești pe om... Dar ăsta e singurul motiv întemeiat, nu-i așa? De altceva nici nu aveți nevoie, îmi șoptește El și mă mângâie atemporal pe creștet... Apoi zâmbește Dumnezeu la mine cu ochii înlăcrimați a esență de vanilie, și zice: „Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveți de la Dumnezeu, și că voi nu sunteți ai voștri?” (I Corinteni 6:19).
Deci așa... careva să zică așa stau lucrurile... de asta ne ridică din orice, ne rabdă orice, ne iartă orice – pentru că suntem ai Lui. Se cuvine deci să umblăm la formularea din primul alineat, „al cui ești?”, și să-l tragem de ciuf spre majusculare pe micul „c”, recunoscându-L astfel: „al Cui ești?” – al Lui ești.
Încuviințez din cap: „Al Tău sunt eu, mântuiește-mă” (Psalmul 118:94). Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate. Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, pentru că oricum a Lui este. N-avem unde să fugim de dragostea Lui.
Asta este, râde El, n-am ce vă face! – „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filipeni 4:4). „Pace vouă!” (Luca 24:36). Vă condamn la o veșnicie de iubire!
Zâmbesc. Îmi plec capul. Lacrimile mele au gust de vanilie. Tac.
Că la Dumnezeu se vine în tăcere, pe frecvența smereniei, având pe buzele inimii nimic altceva decât „facă-se voia Ta”. Cu steagul capitulării înălțat deasupra oricărui fals truism personal, acceptând înfrângerea egocentrismului nostru, și crăpând statuia idolului sinelui nostru – fără să știm, naivii de noi, că de fapt se crapă de ziua biruinței noastre. Eliberându-ne de sub greutatea coroanei furate pe care n-ar fi trebuit s-o purtăm, și înapoindu-i-o singurului Împărat. Hristoase, am venit să mă răstignesc împreună cu Tine! Nu mai vreau să trăiesc eu singură, ci vino Tu și trăiește în mine, cu mine! (cf. Galateni 2:20).
E petrecere la noi, ni se întorc acasă frații risipitori și risipiți, dintre care cea dintâi sunt eu... Haideți după mine, veniți Acasă, la ai noștri, că suntem ai lor! Haideți repede, că acuși ne ridicăm la dans!
Doamne, ce cald și bine e la Tine pe cruce! N-aș fi zis! N-aș fi zis...
Ana Bănică