Gardurile care ne cresc mari

Anul acesta năprasnic, în care am suferit ca niciodată în toți cei aproape 50 de ani de viață ai mei văzând cum aproape ne-am rupt în două ca neam, anul acesta de doliu național, în care mi-am văzut poporul mai dezbinat ca oricând, mi-a evocat una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le port în lăuntrul sufletului meu. Așa s-a milsotivit Bunuțul cu mine: din focul cel mai usturător să mi se plămădescă adieri răcoroase din trecut, într-un așa chip încât să-mi mai fixez în minte câte o lecție.

Mi-am amintit, așadar, de „anul spaniol” al familiei noastre. Fuseserăm în vara aceea într-un scurt sejur la nașii noștri, în Spania. Ne încântase totul. Apa cristalină a Mării Mediterane, care te cuprindea ca un văzduh răsturnat pe pământ, din toate părțile, într-o îmbrățișare limpede și odihnitoare. Aerul plin de miresmele florilor mediteraneene care, la apus, se transforma în aur topit, curgând neîmpiedicat printre oameni și unindu-i pe toți într-o îmbrățișare molatică. Forfota plină de neastâmpăr a localnicilor care se învârteau printre tarabele cu fructe de mare proaspăt scoase din Mediterană, sporovăind lipsiți de griji unii cu alții, de parcă trăiseră de secole împreună. Și vorba lor familiară se răsucea într-un fir nevăzut, țesând din amintiri și din poveștile noilor vieți o istorie ce curgea fluid, din vremuri fără de început. În tapiseria aceasta vie te cufundai ca un localnic. Te primeau, zâmbind. Îți vorbeau în limba lor ca și când ai fi înțeles-o, ca și când ar fi fost firesc s-o înțelegi, pentru că erai dintotdeauna acolo. Familiaritatea acestor oameni te transforma iute într-unul de-ai lor. Erai parte din peisaj, erai parte din familie.

Însă cel mai tare ne încântaseră curțile lor, care erau întocmai ca ei. Deschise, primitoare, fără griji și fără taine. Venind dintr-o Românie în care casele, pășunile, fânețele și ogoarele se înconjurau de garduri, care mai de care mai trainice și mai greu de trecut, deschiderea aceasta fără urmă de îngrijorare și fără nici cea mai mică intenție de a ascunde ceva ne uimise.

Ne întorseserăm de ceva timp acasă. Trăiam din plin sentimentul acela de dezrădăcinat care nu știe dacă să tânjească după locurile unde i-a rămas o bucățică mai îndărătnică de inimă, care pur și simplu nu mai vrea să se întoarcă acasă, sau să se scufunde cu toată ființa în mirosurile familiare ale casei sale, în zgomotele atât de cunoscute ale împrejurimilor, în umbrele fără fiori reci ale spațiului atât de intim apropiat. Cu alte cuvinte, ne zbăteam să ne rearmonizăm cu locul, cu ceilalți, dar mai ales cu noi înșine, și să ne întoarcem la rânduielile odihnitoare prin însăși predictibilitatea lor. Și, în această zbatere, inevitabil apăru provocarea.

Într-un context în care, pe nepusă masă, venise discuția despre reguli și importanța respectării lor, una dintre fiicele mele declară: „Abia aștept să fac 18 ani, ca să nu mai fiu obligată să vă respect regulile!”. Primul impuls a fost să răspund în contraofensivă (cum altfel?!), declarând la rându-mi: „Foarte bine! Doar că, până una-alta, taică-tu și cu mine suntem la cârma corabiei acestei familii. Faci cum spunem noi, că-ți place sau nu!”. Ne-am aruncat reciproc priviri „prietenoase”, am pufnit „cu multă dragoste” una către alta și ne-am întors „tandru” spatele.

Clocoteam. Talazuri dezlănțuite de gânduri furioase îmi zdrobeau mintea. Totul vuia pe dinăuntru. Auzi tu! Abia așteaptă să nu mai fie obligată să respecte regulile noastre?! Dar ce aveau regulile noastre? Ce rău le făcuseră? Intrasem, clar, în defensivă. Îmi fuseseră contestate instrumentele și mă temeam că procesul va scoate la iveală inutilitatea lor și, implicit, nepriceperea mea în a le alege. Era imperios necesar să mă liniștesc. Nu puteam analiza pertinent nimic până nu făceam liniște înlăuntrul meu. Așa că am așteptat să se consume unda de șoc și m-am întors la esența lucrurilor.

Ce voiserăm noi cu aceste reguli? Pentru că nu-i sufocaseră. Nu le îngrădiseră dezvoltarea. Ne-am rânduit mereu regulile casei cu gândul la pace, la dezvoltare armonioasă, la bucuria împreună-viețuirii, dar nu scăpaserăm din vedere nici rostul lor. Voiam să-i protejeze, să-i țină într-o zonă sigură, în care să poată crește frumos, zonă care avea să se lărgească odată cu maturizarea, treptat, cu reglări de proces pe parcurs, în ritmuri adaptate realității „din teren”, uneori mai rapid, aproape în salturi, alteori mai lent, iar alteori chiar revenind la vechile tipare.

Atunci? Care era problema? Problema era că nu reușisem să comunic acest lucru. Cumva, rostul lor îi scăpa fiicei mele. Clar, era cazul să dezvolt subiectul și să-l lămuresc. Așa că am chemat-o, pretextând că am nevoie de-o mână de ajutor și, dintr-una într-alta, i-am spus:

- Ce mult mi-a plăcut în Spania!

- Da, și mie! răspunse prompt. (Nici nu se putea altfel. Este o fire poetică, visătoare, îndrăzneață, sensibilă la tot frumosul din jurul ei și din oamenii cu care intră în contact. O devoratoare de frumos.)

- Știi, am continuat, eu și tati ne-am gândit că ne-ar plăcea să reconfigurăm curtea. Să o facem așa cum erau curțile acelea mediteraneene, splendide! Dăm jos gardul și-l înlocuim c-un gard viu!

- Daaa... din acela cu florile roz, care ne-au plăcut atât de mult, intră ea în joc.

- Da, da. Și facem intrarea din stradă direct în curte. Frumos, pavat... De-abia nu mai este nevoie să coborâm ca să deschidem poarta când venim de undeva!

- D-da... că n-am mai avea poartă... (deja începuse să ezite). Auzi, mami, totuși nu cred că-i o idee bună.

- Nuuu?! De ce?

- Pentru că, dacă n-am mai avea poartă, ar ieși Nectarie în stradă. (Nectarie era ultimul nostru născut. Avea doar trei anișori pe atunci. De altfel, un temerar. Un mare umblător și căutător de cotloane. Dispărea așa, pe nepusă masă, printre tufele de mure din grădină doar ca să reapară, după o vreme, „murat” tot, ținând în mână vreun melc pe care îl cerceta curios, sau întreținându-se cu puiul de ciobănesc carpatin pe subiecte doar de ei doi pricepute și știute.)

- Așa, și?!

- Cum „și”?! Cum „și”?! Ce, vrei să-l calce mașina? Sau să-l muște vreun câine? Dacă pleacă fără să spună cu cineva străin? Nu. Nu se poate să renunțăm la garduri, mami! Poate după ce mai crește și el un pic...

M-am aplecat până la nivelul ochilor ei negri și adânci ca nopțile de vară cu miros de podgorie înflorită, ce aveau puterea să te scruteze până în străfundul ființei, făcând-o să priceapă aproape instantaneu cine ești, cum ești, ce vrei, de fapt... Și am văzut că era pregătită pentru lecția despre garduri.

- Bun, atunci! Să renunțăm la idee, dacă nu este înțeleaptă! Dar cu ocazia asta vreau să înțelegi că regulile sunt ca gardurile, draga mea! Gardurile au menirea de-a te ține într-o zonă de siguranță până înveți să te ferești de mașini, să domesticești câinii și să știi care străin ți-e prieten și care dușman. La fel, regulile sunt concepute pentru a te păzi până înveți să te ferești singură de pericole, să domesticești „turbații” și să recunoști intențiile rele ale oamenilor. Pe măsură ce vei crește și te vei maturiza, eu și tati vom demonta bucată cu bucată „gardul” regulilor. Iar pe noi ne vei găsi întotdeauna aici, în cazul în care vei vrea să ne sfătuim în vreo privință. Este, însă, important să ai răbdare. Să dărâmi prea devreme gardul este, așa cum ai descoperit singură, o idee nu tocmai bună.

M-a înlănțuit cu brațele ei cu care susținuse deja primii pași ai încă doi frați. Nu a spus nimic, dar am știut că înțelesese. Câteva zile mai târziu, am auzit-o spunând povestea despre garduri și fraților ei.

- Vedeți, deci, că nu-i o idee bună să dărâmăm gardul prea devreme, încheia sfătoasă, arătând cu degețelul ei mic spre o lecție nevăzută, care tocmai fusese scrisă pentru totdeauna în patru inimi mici.

Alina Mirică