Prima dată când am întâlnit-o pe Maria a fost în 1996, exact acum treizeci de ani. Proaspăt majoră, intrasem la facultate și, printr-o cunună de întâmplări vegheată și împletită de Sus, descoperisem slujbele și comunitatea tânără a Bisericii Ruse, care era încă de pe atunci paraclis studențesc.
Adică participam și eu intens la procesul cu tuns de miriște uscată de pe covorul oval bej în jurul ei, dacă ați citit povestea nu demult.
Ioana din Cluj pe atunci studia la București și devenise în foarte scurt timp persoana căreia era imposibil să-i faci complimente. Când i-am spus că traista ei tradițională din Maramureș e frumoasă, și-a adunat batistele, cheile și niște creioane din ea și mi-a atârnat-o de gât simplu: „Da? E a ta!”. Evident că am făcut scandal și am refuzat să i-o iau, dar nu am reușit decât s-o fac să fugă. Am purtat-o toată viața, am o colecție întreagă de trăistuțe, de vreme ce fac parte din minoritatea care nu și-a luat niciodată poșetă, pentru că nu merge cu ce îmbrac.
Altă dată m-au pus păcatele să-i spun Ioanei: „Vaaai, ai găsit sandale normale, fără tocuri? Ce faine sunt! Caut de patru ani în Bucureștiul ăsta distrus și nu au, de unde le-ai cumpărat?”. A doua zi mi-a adus două perechi direct la cămin, noi cu etichetă, cu două numere mai mici decât ale ei, să mi se potrivească! Din acea zi am încetat să mai admir cu voce tare ceva la Ioana, că logic ar fi urmat să mi se dea pe ea însăși. Am purtat sandalele Ioanei până s-au dezintegrat, erau atât de comode, de parcă le purtase Dumnezeu înainte și-mi făcuse cu călcâiul cuib să calc.
Într-un mod foarte ciudat, întâi și întâi, Ioana de la Cluj ne-a fost model. Cum sună!...
Dar chiar așa și-a început cariera de model în inima noastră. Când eram copii de liceu, am făcut parte din lotul care s-a calificat din partea județului Suceava la Olimpiada națională de Arte vizuale, concurs care în anul 1994 se susținea în Cluj. Acolo, într-una din sălile Liceului de Artă gazdă, Ioana, elevă implicată în organizare, a stat cuminte în poză, două zile întregi, pentru tema de portret la clasa a XI-a. De la înălțimea acestui postament ne-a reperat-o, ne-a coborât-o și ne-a păstrat-o pe viață colegul nostru, Brăduț, un mare artist de când era mic și care acum s-a făcut Părinte profesor de Iconografie fix la facultate în Cluj. Un atipic și ăsta.
Ioana a fost prima care mi-a strigat, cu glasul ei dat alert pe modul de jale, să n-o încadrez cumva pe „Maria noastră” în vreo categorie greșită pentru că, zicea, nici nu-mi imaginez prin ce-a trecut. Nu-mi imaginam, nimeni nu-mi spusese nimic. Întrebarea retorică „tu știi cum era în orfelinatele românești înainte de ʼ89?!” nu aducea prea multă lumină.
Mă păzise Domnul să aflu cum e, dar observasem, în calitate de voluntar, vară de vară, cum era după ʼ89, și tot îmi ajunsese. Ca idee, văzusem copii întinși pe burtă, lingând de pe pământ praf de supă instant, pentru că îngrijitoarele lor nu-l mai fierbeau în apă, ca să-l servească în cănile alea de inox la masă. Rupeau plicurile de hârtie primite ca ajutoare umanitare (din cele albe, netipărite, cu pulbere insipidă, de supraviețuire) și le împrăștiau în vânt direct în curte, în fața gloatei flămânde, strigând disprețuitor ca la animale: „Na Delikat, na, Delikat, să v-ajungă delicatuʼ mă-tii!”. Fiecare putea prinde cel mult o amprentă de limbă îndoită cu țărână. Că imediat veneau câinii; era printre copii o șatră mare. În altă zi am surprins un copil cu retard mâncând un câine. Pe care îl vânase și ucisese în aceeași curte insalubră. Aceste două exemple fac parte din cele pe care încă le poți povesti într-o revistă online respectabilă. Restul mai aude și Dumnezeu. Eram studentă în ultimul an, deci asta se petrecea în 2000! Nu înainte de ʼ89, cum a trăit Maria. Eram deja civilizați cumva, nu se mai aruncau copiii de ziduri legați în cearșafuri ude de pipi, eram domni!
Pe atunci Maria era înaltă, osoasă și slabă, mai înaltă ca mine, și purta adesea o rochie albastră. Avea un păr negru des și sănătos, împletit frumos, și un aspect exotic amerindian, cum zicea o prietenă. Acum a scăzut încet, sub nivelul privirii mele, ca o crizantemă presată dintr-un jurnal închis fatal de anii prăvăliți peste el.
Lumea o evita. În criză, în convulsii, plângea peste refluxul zgomotos care o stăpânea și se ruga cu înfrigurare, cu glas tare, să fie iertată și izbăvită. Numai ea știa ce vedea, ce simțea, ce dureri suporta. În jur, noi coseam cu coasa judecăților arid miriștea. Ioana era gardianul ei, ne explica să nu mai fugim ca proștii, că e doar o boală de stomac survenită pe fond psihic, în urma unor traume. Și că la foarte mulți oameni suferinzi se asociază problemele psihice cu refluxul. Și că nu se ia, că nu sare pe tine. Nu e ploșniță, nici bacterie anaerobă. Că am înainte doar o fată în rochie albastră pe care o chinuie stomacul și groaza din copilărie intrată de acum în vene și în celule și atâta tot.
În mintea mea, lașă cât un purice compilator hiperbolizant, se desfășura un scenariu cu o turmă de fiare canine (sau măcar mistreți) care aleargă și calcă totul în picioare, ieșind buluc dintr-o peșteră și umplând în mod impur biserica noastră de ecou. Copilul ăla albastru plângea lângă mine în friguri, și mie îmi era frică de el! Făceam economie empatică. Ce are Maria nu sare pe proști. Bacteria ei era flamofobă, trebuie să ai mediu comunicant – or, foc în inimă au puțini.
Cine își va cruța sufletul său îl va pierde.
Te sperie rândul ăsta, te sperie.
* * *
Următorul intercesor al Mariei între enoriași după plecarea la Cluj a Ioanei a fost Jo!
O zână citadină de o frumusețe rară, bruneta Jo, alergând în vânt cu cerceii ei lungi și rochiile ei postmoderne, cu pantofii ei cu bot rotund de negăsit în București − din care, dacă vede că mă mir ca vițica la poartă nouă, îmi face cadou și mie pe nepregătite vreo două perechi, precum Ioana odinioară, și mă țin o viață, că sunt Gezzit – ei, bine, ea e prima care și-a dat seama că Maria e tehnic și medical nefuncțională. Și că nu are control. Pentru că nu poate îndeplini neurologic două sarcini concomitent. Și nu mă lasă să o critic.
După douăzeci și cinci de ani petrecuți pe străzi fără adăpost, Maria a primit unul. Obștea Bisericii „Sf. Ilie Gorgani” s-a organizat în așa fel încât fiecare să contribuie cu o sumă lunar, și astfel Maria a devenit persoană cu Adăpost. Și, cu aceată ocazie, a trecut din Patericul străzilor în Patrimoniul urban al Drumului Taberei. Din timp în timp, Jo trece pe la garsoniera ținută cu strictețe de această colecție de umeri anonimi (pe care M. o numește, rostind adânc, „creștinii”), îi face câte o supă Mariei și o coordonează pentru salubrizarea casei.
Dacă o pui pe Maria să curețe camera, o ia panica, pentru că nu știe de unde să înceapă.
Dacă Jo-dirijorul spune: împăturim hainele de pe pat. Una câte una, nu toate deodată, Maria. Face. Le stivuim în dulap. Face. Spălăm prima farfurie. Acum pe a doua. Face. Dar nu pune mâna pe aragaz nici dacă moare de foame.
Lui Jo îi place să slujească. În dilemele mele existențiale cu ea, o pârăsc pe M.:
- Uite, Maria îmi cere bani de-o supă cu Lili și Anișoara la mall… Vrea să le scoată pe fete în oraș! Eu nu înțeleg ce e în mintea ei – fix unei femei care crește singură cinci copii fără pensie alimentară și-a ales să-i ceară bani de mall? Mi-i greu, știi, chiar nu sunt în poziția să-i dau. Mi se strânge inima pentru ea, dar sunt zile în care eu nu fac banii ăia. Eu nu-mi pot permite să aduc copiilor seara acasă mâncare de la mall, în schimb vin ruptă de la muncă, trec pe la piață, iau ce-i mai veștejit și găunos, ca să fie ieftin, și curăț cartofi încolțiți cu ochii lipiți. Și, uite, îi ofer Mariei legumele mele să-și facă ciorbă, dar nu le vrea. De ce nu curăță niște cartofi și niște morcovi, dacă îi împart cu ea?
Jo: Nu-i mai da legume de fiert. Cosmina, crede-mă, chiar nu poate. Eu știu când se alintă, dar de mâncare chiar nu face. Nu știe, nu poate, îi este foarte frică să dea drumul la aragaz, și nici plita electrică nu o folosește. Am încercat. Se teme de foc, are un blocaj total, crede că focul e Iadul și atât. Dacă vrei să faci vreodată milostenie cu ea și nu ai bani, dă-i ceva gata preparat.
Problema e că, atunci când am ceva gata preparat − eveniment interstelar la noi acasă −, ia-o pe Maria de unde nu-i. În rest, cu douăsprezece ore pe zi (la muncă și pe drumuri), nu am nimic gătit în casă. Aș vrea eu să am, aș mânca și eu mese calde. Copiii mari își încropesc singuri ceva rapid în lipsa mea. I-am învățat să-și facă măcar ochiuri, acolo, griș, ceai și cartofi prăjiți.
M. îmi cere bani. Și nu vrea zece lei, că i-aș da. Și i-aș da des. Vrea tot deodată. Îi zic că nu am. Abia îi strâng să plătesc facturile. Mă lovește în plex cu „lasă, știe Dumnezeu”. Normal că știe Dumnezeu, dar eu personal nu știu ce știe El dinainte, că El e Dumnezeu, și eu o ratată singură cu cinci copii minori de crescut. Din leafă de profesor de desen, ca să aveți idee. Adică dacă renunț tam-nesam la o sută de lei, oare-mi mai ajunge să plătesc toate la sfârșit de lună? Cine sunt eu să consider că minunile sunt all inclusive și să-L îndatorez pe Domnul pentru ceva ce mi-am promis singură? Nici gând.
Plus că mă irită asta, nu vreau să dau din vinovăție. Sau după șantaj moral. Ce porcărie e asta? Toți cerșetorii care blochează întrările bisericilor cu corpul lor și nu te lasă să treci decât după ce te-au taxat te șantajează moral. Se pune la dosar doar când dai din dragoste. Sau... nu? Parcă se mântuise cândva un avar aruncând de nervi cu o pâine după un cerșetor insistent. E un discomfort total. Detest zona de discomfort. Vreau să ies din zona de discomfort.
Așa că am abandonat-o a mia oară prin coborârea rituală din autobuz. Lepădare de asociere se cheamă. Block pe telefon. Și-acum, ce-i asta? Mall?! Pentru atâția? Știm cu toții că, din cerșitul ei, Maria întreține cel puțin încă cinci persoane din fostul orfelinat. Pe bune?! Inadmisibil. Simt că mă încolțesc ca mistreții cartofii ăia.
Cine își va cruța sufletul său îl va pierde.
Deja am coșmaruri cu versetul ăsta. Ce spun eu la Dumnezeu??????
* * *
O, dar a apărut Ioana. Alta, a treia! Prietena de-o viață a Mariei! Jo spune că Dumnezeu i-a trimis-o și uneia, și alteia.
Această trinitate de gardieni a ținut-o pe Maria sus, în cârca scepticei comunități, ca să nu călcăm pe ea chiar cu bocancii, cum facem în general cu ghioceii de pădure. Pentru că multă lume o înjosește și umilește în cele mai diverse moduri.
Maria se smerește în fața autorității Ioanei, care e cu două capete mai scundă, dar are un EQ colosal; dacă ar fi avut șansa la școlarizare pe potriva potențialului ei, acum era manager de bancă. Ioana e cea care o îngrijește, îi curăță trupul și hainele – a se înțelege că se luptă cu spaima și pudoarea Mariei cum te-ai lupta cu agilitatea acvatică a unui lamantin anxios. Îi cară cumpărăturile când lamantinul se alintă. O pune să facă ordine, îi face curat când M. nu înțelege nimic din hărnicia extremă, din generozitatea de acțiune și din OCD-ul Ioanei, ba chiar face câte un gest împotrivitor care Ioanei îi pare josnic, disprețuitor și cu subînțeles distructiv.
Se sfădesc în limbajul lor plastic învățat în orfelinat și apoi în anii de dormit pe străzi, de nereprodus într-o respectată revistă online, apoi Ioana pleacă pentru totdeauna, dar chiar pentru totdeauna în casa ei din vecinătate, găsită tot de colecția de umeri creștini de la „Gorgani”. Maria plânge la miezul nopții cerșind iertare, dimineața o iau amândouă de la capat, cu răbdare, devotament reciproc, neclintire, împietrire și amor. Ioana are o adicție fidelă la martiriul propriei ordini și sănătăți mentale în prezența Mariei, care tehnic o chinuie și spiritual o desăvârșește. E ceva foarte tainic, știut doar de ele − din ce a tras-o afară Maria pe Ioana cândva, de la ce a salvat-o. E acolo un cocktail de Stockholm cu frăție de sânge, tăiată de cuțitul vremii în palmă în formă de cruce.
Ioana nu avea înainte nicio treabă din punct de vedere practic cu Dumnezeu și cu biserica. În timp ce lenea asociată cu depresia (jucată sau nu, habar nu avem niciunii) a Mariei cresc, se scurg într-o clepsidră de sticlă celestă întru vigilența duhovnicească a Ioanei, care de la o vreme se roagă, se spovedește de trei ori în același post, se împărtășește trei zile consecutive, o târăște pe Maria la programare la spovedit și o trezește la orele cuvenite pentru slujbe. Jo a poreclit-o pe Io „cactus inflorit”.
Când e Ioana de față la costumarea Mariei pentru oraș, maximalismul cromatic e redus la ton în ton, și Maria e redusă la normal în normal. Mie personal mi se pare o pierdere uriașă pentru antropologia europeană, pentru literatură și pentru patrimoniu. Dar pentru plata în satisfacție a acestui înger mignon, merge! Dați-i cu alb, mireselor. Două mirese atipice, complementare, paradoxal prietene și paradoxal fără gelozii vizând același Mire.
* * *
Auziți. Mă întreb… După ce mori, dacă încetează bâzâiala nesuferită a durerilor fizice de la care tehnic ai murit, se va face liniște în cap, măcar să te poți concentra pe spaimă, abandon și celelalte dureri sufletești? În cazan și în smoală te vei putea măcar odihni?
Nu de alta, dar n-am aruncat cu pâinea, nu încă. Nici măcar cu cartofii ăia, stafide moi pline de colți toxici nu am aruncat. Am cruțat sufletul meu.
De supărare aș arunca cu nisip de litere. În vânt. În cuvânt. În vânt. În Cuvânt.
Ce te legeni pe picioare, femeie, ca un copil d-ăla cu carențe afective de la orfelinat? Aruncă!
Cosmina Dragomir
Imagine de Daniel Alvarez
Citește alte episoade AICI!