Cu Gabriela a fost deosebit. A fost internată de două ori la noi.
Se simțea că e un om fin, educat. Mi-era tare dragă. Micuță, fragilă, ochi blânzi, voce calmă. Coloana vertebrală tasată îi înghesuia organele, astfel încât nu putea sta prea mult timp în șezut. Când se ridica în picioare pentru câteva clipe, era foarte micuță de statură. Avea un cancer osos. Era destul de singură.
S-a internat venind într-un cărucior, împinsă de o verișoară. După prima internare n-am rămas cu nicio impresie puternică. Am sunat-o să o întreb ce mai face și dacă n-o pot ajuta în vreun fel...
Țin minte că era parcă în post, puțin înainte de Sfintele Paști. Mi-a spus că e necăjită pentru că Părintele de acolo, din cartierul dânsei, n-a putut ajunge la ea, și simțea nevoia să se spovedească și să se împărtășească. Când am ajuns la căsuța ei, m-a întâmpinat o d-nă drăguță care-i purta de grijă. În semi-întunericul dormitorului, sub o măsuță de pat, străjuia o pisică grasă și simpatică. Pisica s-a urcat ușor pe picioarele Gabrielei, care-a scâncit de durere. N-avea inima s-o alunge, dar îi provoca dureri crunte. Bietul animal era foarte afectuos.
Am întrebat-o dacă ar fi dispusă să se spovedească unui alt Părinte, eventual. A fost de acord, și-atunci l-am întrebat pe Părintele meu dacă n-ar putea s-o ajute. A acceptat fără nicio ezitare, deși înțeleg ce-a însemnat asta pentru dânsul. I-a rămas duhovnic până la sfârșit.
Când s-a internat pentru a doua oară se simțea mai rău. Nu puteam s-o spăl decât în pat.
Într-o noapte, i-a fost foarte rău. Avea dureri crunte. Seara a fost Părintele pe la dânsa. Era agitată. Îi era teamă. A spovedit-o și a liniștit-o. Pe timpul nopții, deși nu se ridicase de multă vreme din pat, m-a implorat s-o ajut să ajungă la fereastră. După ce s-a târât chinuit până acolo, m-a rugat s-o aduc îndărăt. Nu mai putea. Mi-a fost teamă.
După ce-am ieșit din tură dimineața, pe la ora 10, mi-au dat de știre că a plecat Gabriela.
Verișoara ei mi-a încredințat pisica, iar pisica asta mi-a făcut mulți ani viața mai frumoasă. Acum odihnește și ea sub un strat de flori, în curtea căsuței mele.
Lucruri simple... a merge, a putea folosi mâinile, a respira... a sta în șezut, a elimina, lucruri pe care nu le băgăm prea mult în seamă... de parcă așa trebuie să fie și niciodată altfel.
Cred că le prețuim mai mult abia când le pierdem.
Mihaela
Fotografie de Gijs Coolen / pexels.com