Frumosul şi iubirea sunt, fără îndoială, în cea mai strânsă legătură. Şi, cum iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi porunca nouă adusă de Hristos de a ne iubi (cf. Ioan 13:34) sunt chestiuni cu aspect dogmatic, mi‑am permis să afirm adesea că şi frumosul (sau frumuseţea) este o categorie care are un conţinut dogmatic, în mai pronunţată măsură decât unul simplu estetic.
Ca atare, el nu reprezintă o condiţie facultativă, peste care s‑ar putea, eventual, trece cu uşurinţă; cu atât mai mult cu cât frumusețea şi binele se implică şi au, în exact aceeași măsură, o coexistenţă ontologică ipostatică. Binele constituie rugul bine pregătit. Frumosul este flacăra care‑l învăluie şi care transmite căldura şi lumina acelui bine. Rug şi flacără una sunt. Acest lucru reiese, de altfel, destul de clar din afirmaţia lui Hristos: „Orice pom bun (agathon) face roade frumoase (kalous)” (Matei 7:17). În mod normal, frumuseţea este înaintemergătoarea şi vestitoarea binelui. Fără susținerea acestuia, rămâne magmatică, te rătăcește. Dar prima întâlnire cu ceva şi, mai ales, cu cineva, cu atât mai mult cu Dumnezeu, are loc cel mai lesne prin frumuseţe.
De altfel, grecescul kalos poate fi tradus, după caz, dar şi simultan, atât cu „bun”, cât şi cu „frumos”. Cel mai adesea, cele două înţelesuri sunt interschimbabile atunci când este vorba despre faptele omului (cf. Matei 5:16; 26:10; Ioan 10:32‑33; I Timotei 5:10 şi 25; Tit 3:8 şi 14; Evrei 10:24; I Petru 2:12). Limba noastră şi‑a însușit acest conţinut dublu şi, ca atare, se spune în mod uzual „nu‑i frumos ce faci”, înţelegându‑se că „nu este bine”. În virtutea posibilității de dublă traducere, am putea spune despre mărgăritarele bune că sunt şi frumoase (Matei 13:45), ceea ce este aproape de la sine de înţeles. Oarecum în aceeași categorie ar putea fi încadrate exprimări ca lauda nu e bună (frumoasă) (I Corinteni 5:6), legea e bună (frumoasă) (I Timotei 1:8) sau locul cel frumos (cel bun, de frunte) (Iacov 2:3).
Mult mai spectaculoase ni s‑ar părea, în schimb, traduceri, de altfel posibile şi justificate, ca: sămânţa cea frumoasă pentru sămânţa cea bună (Matei 13:24); sarea e frumoasă pentru sarea e bună (Marcu 9:50); vinul cel frumos pentru vinul cel bun (Ioan 2:10); şi mai ales Păstorul cel frumos pentru Păstorul cel bun (Ioan 10:11), ceea ce este cu adevărat tulburător, pentru că se referă la persoană. În aceste din urmă cazuri, imaginea pe care o avem în lectura noastră tradiţională se îmbogățește cu adevărat semnificativ.
Dar poate cel mai mult ar trebui să ne mişte şi să ne ducă în direcția cea bună faptul că, atunci când a creat lumea, privindu‑Şi opera, Dumnezeu a exclamat bucuros despre toate că „este bine (frumos)” (Facerea 1:10; 12; 18; 21; 25; 31). Pomul din mijlocul Raiului era al cunoașterii binelui (frumosului) şi răului (Facerea 2:9). Nu era bine (frumos) ca omul să fie singur, şi atunci Dumnezeu i‑a dăruit femeia (Facerea 2:18). Dumnezeu este, cam în toate cele de El făcute, ceea ce noi am numi astăzi un artist, condiția naturală generală a lumii şi cu osebire a omului fiind, în mod evident, una a frumuseții, după cum ne semnala Ecclesiastul cu mult înainte de venirea lui Hristos în trup: „Toate le‑a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor” (Ecclesiastul 3:11). Nimic, dar absolut nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu poate fi pus sub patronajul urâtului fără a risca blasfemia. Ca atare, cunoașterea spre care este chemat omul este aceea a frumuseții. Este bine de remarcat şi că un lucru frumos nu poate să apară decât la timpul său, atunci când, după o divină rânduială, îi vine rândul.
Legătura dintre iubire şi frumos este, totodată, dialectică, de reciprocă stârnire şi întreținere. Nu poți iubi decât ceea ce este frumos. Şi nu poți vedea frumosul adevărat decât iubind. Iubirea trans‑figurează, schimbă figura, în‑frumuseţează, umple frumusețea. Asta nu înseamnă că iubirea falsifică. Dimpotrivă. Ea descoperă, vede acolo unde obtuzitatea privirii neiubitoare nu pătrunde, deoarece ochiul interior este acoperit de albeața ignoranţei sau este injectat de furie (mânie), boală lăuntrică ce se imprimă şi vederii fizice. Transfigurarea pe care o generează orice iubire autentică presupune, ca o consecință firească, şi trans‑vederea, vederea dincolo de aparenţe, descoperirea frumuseții adevărate. Iubirea este spirituală prin izvorul ei; atunci şi frumusețea este spirituală, în egală măsură, având aceeași sorginte. Nu există frumusețe fizică şi frumusețe spirituală. Orice frumusețe are ființă spirituală, numai că ea poate fi dublată de o lucrare spirituală sau de nelucrare. Cea dintâi o pune în valoare, cea din urmă o ofilește. Cel ce iubește descoperă şi vede frumusețea acolo unde ceilalți o ignoră. Cui nu i s‑a întâmplat să considere drept foarte frumoase chipuri pe care alții le considerau banale sau șterse, şi pe care şi el, dacă s‑ar detașa din miracolul iubirii, le‑ar vedea în același fel? Dar pentru cel ce‑l iubește, chipul acela își dezvăluie frumusețea. Şi nu o frumusețe părelnică, ci una cât se poate de reală. Pentru cel ce iubește, frumusețea nu decade la subnivelul de marfă sau de bun de consumație, ci ea devine cale extatică de comunicare cu Dumnezeu. În fond, prin ce se deosebește dragostea adevărată de cea falsă? Prin faptul că cea dintâi dorește să dăruiască nesfârșit, în timp ce ultima tinde să ia, să‑şi însușească, să‑şi mărească posesiunile. Tocmai datorită refuzului frumuseții de a deveni o perisabilă marfă de consumație, sunt şi cazuri în care aceasta se ascunde şi cere asceză râvnitoare spre descoperire şi fixare. Vezi atât de pilduitoarea, în acest sens, poveste a porcului.
La rândul ei, frumusețea face posibilă iubirea, o naște, o întreține, o întărește, o validează.
Întorcând lucrurile pe dos, vine aproape de la sine faptul că urâtul se împerechează cu... ura. Limba română își dovedeşte din nou înalta teologie conţinută (am putea spune, tot așa: ontologic) şi împerecherea amintită o afirmă răspicat în acest caz. Limba română nu recurge la cuvinte paralele, ci păstrează relaţia originară a conţinutului acestor termeni. Cel ce urăște se face urât pe sine. Cu cel ce urăște totul devine urât, diabolic deci. El emană urâţenie în jurul lui, urăşte mai tot ceea ce întâlnește. Numai frumuseţea iubitoare îi poate rezista, îl poate birui, dar lupta aceasta nu este deloc ușoară.
Ceea ce se întâmplă cu kalos în textele evanghelice, se petrece, de asemenea, şi cu kakos, care exprimă cu egală putere şi îndreptăţire şi răul, şi urâtul. Ca atare, se poate spune că oamenii răi sunt şi urâţi (cf. Matei 5:45), că tovărăşiile rele sunt şi urâte (cf. I Corinteni 15:33) etc.
Nu putem scăpa de o serie de întrebări. De ce oameni ai Bisericii, din zona cea mai curată a ei, pe care îi considerăm buni şi iubitori (de Dumnezeu şi de aproapele), apar lipsiţi de gust şi promovează urâţeniile? De ce putem recepta disjunct: oamenii ca fiind frumoși, iar preferinţele lor tinzând spre urât? De ce spun ei că sunt frumoase lucruri de care noi suntem convinși că sunt urâte? Lipsa bunului gust este o chestiune de infirmitate sau de educaţie? Şi cât de vinovat este omul de lipsa sa de receptivitate la frumos şi, mai ales, de faptul că încurcă frumosul cu urâtul? Sunt greu de aflat răspunsuri mulțumitoare la aceste întrebări destul de chinuitoare; chinuitoare, pentru că ele ţin de lăuntrul cel mai lăuntric al ființei umane şi de destinul ei eshatologic. Poate că unii dintre aceia sunt atât de orbiţi de frumuseţea slavei lui Dumnezeu, încât nu mai disting prea clar împrejurul lor frumuseţea din această lume. Totuși n‑aş acorda prea multora această circumstanță atenuantă. Şi, în ultimă instanţă, orice frumuseţe reprezintă o răsfrângere a slavei lui Dumnezeu, care trebuie receptată ca atare şi în nici un caz amestecată şi confundată cu lucrurile slabe.
Cum reușeau cei vechi, fără să fi absolvit academii de artă sau alte şcoli de studii superioare sau măcar medii, să ajungă la un gust artistic atât de rafinat şi atât de teologic susţinut, să pretindă, în consecinţă, atât de la ei, cât şi de la alţii, numai lucruri de o certă calitate, lucruri pe care astăzi, nu o dată, le receptăm drept capodopere? De ce nu aflăm urâţenii provenind din vremurile vechi sau de ce totul ni se pare acolo realizat, împlinit? Țăranul şi iconarul anonim țâșneau, cu fiecare gest, frumosul. Frumosul apărea în acele vremuri drept o condiţie naturală a omului; în vremea modernă pare că s‑au produs mutaţii genetice şi… mutanţi.
Acum ai senzaţia că frumuseţea tinde să se retragă într‑o stare muzeală, conservată ca o mărturie a unor alte vremi, din care firi nostalgice își mai adapă încă nevoile fiinţiale. Lucrul acesta se poate, eventual, explica numai prin depărtarea de Dumnezeu în care ne‑am cufundat şi ne complăcem. În ceea ce ne doare pe noi mai mult, s‑ar putea observa cum bunul gust liturgic a ajuns de tot rar, şi asta nu poate să nu întristeze şi să nu îngrijoreze.
Nu s‑a realizat şi nu se realizează că atât de mult dezbătuta luptă dintre bine şi rău a fost şi este, în același timp, o la fel de necesară şi de acerbă luptă între frumos şi urât. Mai ales că, pe măsură ce înaintăm în veacuri, acest din urmă caracter a devenit preponderent. Urâtul ne asaltează şi ne invadează ucigător, poluant, ne uzurpă existenta. Tot mai mult.
.webp)
Omul, așa cum apare el în general, seamănă cu clopotul acela turnat, din filmul Andrei Rubliov al lui Andrei Tarkovski: scoarța groasă de lut ars, necesară inițial ca formă, spre formare, acoperă lutul nostru viu. La timpul potrivit, ea trebuie îndepărtată de pe orice om, pentru ca acesta să‑şi poată arăta strălucirea scânteietoare în bătaia Soarelui‑Cuvânt şi să poată suna, vesti, chema şi aduna liturgic alți oameni în jurul lui Hristos. Frumusețea nu poate fi decât dinamică, înviorătoare, dătătoare de viață. De aceea şi este atât de mult legată crearea frumuseții de inspirație, ceea ce vrea, în mod sigur, să spună inspirație a Duhului, asistenţă nemijlocită a Sfântului Duh...
Costion Nicolescu
(17 decembrie 1946 - †12 iunie 2025)
Fragmente din „Carte pentru îndrăgostiţii care
vor să se împrietenească” (Editura Sophia 2014)
