„Orice splendoare/ Mă doare,/ Mă doare-această floare/ Și frumusețea ta,/ Și frumusețea ta!/ Și-această zi/ Ce mâine nu va mai fi,/ Nu va mai fi!” (Grigore Vieru, Ca prima oară). „Inima, care cunoaște în cele din urmă, este mai întâi rănită de frumusețe, iar mai apoi atrasă de o dorință irezistibilă de unire cu această frumusețe” (Sfântul Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită).
„Splendoare” – „’S plin. Doare”. Golirea doare, ca să facă loc plinătății. Împlinirea doare...
Totuși, de ce să doară frumusețea adevărată? Frumusețea adevărată este Dumnezeu. Hristos e Frumosul. Nu ar trebui să doară, nu-i așa? Ar trebui să mângâie, să îmbrățișeze, să vindece – doar e Dumnezeu, e Binele suprem, e cea mai mare Iubire, nu? Ar trebui să fie totul lapte și miere odată ce (ți se pare că începi să) înțelegi, corect?
Până să cunosc Frumosul, credeam că expresia „frumusețea doare” vrea să spună doar că „baba suferă la frumusețe”. Adică, de dragul de a fi regina balului, accepți să-ți sugrumi plămânii în încleștarea clepsidrică a corsetului – o seară respiri și tu la capacitate 20%, hai că n-ai să mori, iar prețul pentru o coafură de Miss Universe este împunsătura a zeci de agrafe, dublat de tensiunea scalpului întins alarmant mai mult decât îi e plapuma.
Eram în perioada în care eram convinsă că gata, am priceput totul, mi-am însușit cu succes toate lecțiile și sfaturile pe care mi le-au așezat adulții în ghiozdanul vieții cu grijă, și totodată cu o precauție de porțelan, ca un soi de avertizare care mă irita și pe care o consideram exagerată – da, mă, bine, oricum, ce știți voi în afară de să vă agitați ca un Pepsi?! Pășeam țanțoșă, cu nasul pe la înălțimi record și cu harta lumii în palmă, toate alea le știam, afară numai de una – a, nu, nimic grav, doar esențialul; și anume că lucrurile se mișcă și pe verticală, nu doar pe orizontala peste care mă vedeam deja împărăteasă.
Și atunci s-a întâmplat. Cutremur de magnitudine monstruoasă pe scara Richter a autoîndumnezeirii mele. Catastrofă, dezastru natural și supranatural. Fisuri tot mai multe și tot mai adânci în jurul epicentrului idolului sinelui propriu: Cum adică, nu e cum am crezut eu că e?!
Atunci a început să doară. Au început să mă doară toate disonanțele devenirii mele, prăpăstiile dintre urâtul meu și Frumosul Lui. Tot atunci a început și jocul nostru, în care El mă provoacă să umplu pe rând fiecare gol dintre noi. Tot El îmi dă și echipamentul, harta, instrucțiunile, puterea – tot. Încă jucăm. Încă mă doare. Diferența e că acum durerea mă și dezmiardă în același timp în care mă despică pe mine de sine; „căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului” (Evrei 4:12).
Mă doare marea cu valul ei albastru. Mă doare briza sărată când îmi sărută pielea coaptă de soare. Mă doare cerul nopții de vară, senin de stele căzătoare. Mă dor munții... ah cum mă mai dor! Cu brazii, cu aerul mentolat și cu frăguțele, cu florile de colț și cu Crucea Caraiman, cu lacurile glaciare − și în frunte cu Bucovina mea!
Mă dor florile pe care le primesc, dar mai ales cele pe care le ofer. Mă doare supunerea cailor față de călăreții lor, izvorâtă doar din încrederea nezdruncinată pe care le-o poartă. Mă doare curiozitatea bebelușilor care învață să mănânce singuri, și râsetul lor durduliu, când jumătate din mâncare le-o mănâncă bluza, masa, podeaua și obrajii – dar, hei!, ceva-ceva tot au reușit să aducă și la guriță din lingura aia, deci victoria e a lor!
Mă doare muzica, de la jazz-ul latin până la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Mă doare tangoul, când partenerii cântăresc mai puțin dansând împreună decât luați separat. Mă doare hora jucată cu chiote și cu tălpile desculțe mușcând din pământul uliței din sat. Mă doare ia țesută la război de stră-străbunica, pe care astăzi o îmbrac eu, stră-strănepoata, și a cărei pânză renaște pe pieptul tinereții fiecărei femei din neamul meu.
Mă doare dragostea oamenilor mei pentru mine. Mă doare lacrima mea caldă când mă bucur de bucuria lor. Mă doare pântecele maicii mele, prima haină a mea și a fraților mei. Mă dor catenele de ADN, combinări de n luate câte k din celulele strămoșilor mei. Mă dor ochii mei negri, care sunt ai tatei, care sunt ai bunicului – mă dor ochii noștri, aceeași pereche de mure rotunde pe care o pasăm peste fileul timpului din generație în generație, pe la spatele arbitrilor-ac-de-ceasornic.
Mă doare sensul vieții acesteia și mai ales al celei viitoare, mult prea ascuțit pentru mintea mea încă boboc de verde-crud. Șuvița sensului e împletită la milimetru, nu încape eroare nici cât un picioruș de furnică. Totul e așezat atât de sus, ani-lumină deasupra puterilor mele de a înțelege – „și mă frământam să pricep acestea, dar anevoios lucru este înaintea mea” (Psalmul 72:16) – încât mă frânge din toate articulațiile sufletului, îmi dezasamblează scheletul inimii, firimituri mă face… Se sfărâmă și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă și nu se desparte… El S-a sfărâmat cel dintâi. Așadar, cine se hotărăște să meargă după El, în toate trebuie să-I urmeze. Chiar și la moarte. Fără frică. Moartea oricum nu mai există de când a înviat El. „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33).
Eu nu mai cred în moarte. Cunosc oameni trecuți dincolo (eu le spun biruitori, nicidecum morți), care sunt nețărmurit mai vii decât mulți oameni prezenți fizic, în trup, dar morți pe dinăuntru. Acești oameni, a căror prezență e mai concretă decât vizibilul, sunt prietenii mei, sfinții.
Ieșim cu gașca în fiecare seară, ne prinde miezul nopții râzând de frumuseța nemuririi, dulci rugăciuni cu miere și nucă scurgându-ni-se pe bărbi din colțurile gurii veșnic înfometate de Dumnezeu. Ne plimbăm dintr-o casă a inimii într-alta, batem cartierul nostru în lung și-n lat; din sufrageria lui Nicolae în biblioteca Ecaterinei, în foișorul lui Cleopa, pe prispa lui Paisie, apoi printre bujorii din grădina Ceciliei, și tot așa... De fiecare dată când ajungem la mine, jucăm mima în mirosul de vanilie și tămâie al bucătăriei din pieptul meu. Ce să mai! Adormim împreună, ne trezim împreună, ne spălăm pe dinți împreună – toți la aceeași chiuvetă, vă închipuiți?! Respirăm același abur ondulat al cafelei de dimineață împreună.
Mă doare viața pe care El Și-a dat-o pentru mine, că din moartea Lui a tâșnit ca un gheizer viața mea. Mă doare vaza de lut în care-mi adun, cu fiecare euharistie, picături din Sângele rănilor Lui, rămase deschise până la sfârșitul veacurilor, ca să ne spele pe noi, pe toți… Mă doare că nu-I înțeleg jertfa, mă doare că primesc ce nu merit. Mă doare că mi Se oferă, și eu n-am ochi să-L văd, n-am casă să-L primesc, n-am inimă să-I mulțumesc…
Dar cel mai mult mă doare că nu-L iubesc. Cât de îmbolnăvit să fii ca să fugi de un Dumnezeu Care te-a făcut doar pentru a te iubi, Care ți-a dat trup – biserică-labirint de miracole, și te-a sfințit cu o bucată din El Însuși. Care a mers până acolo încât a murit pentru tine, ba chiar Și-a dat la moarte singurul Copil pentru tine. „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3:16). Oprește-te o clipă și doar gândește-te, întreabă-te: cine a mai murit pentru tine? Ce părinte și-ar lăsa copilul să moară doar ca să te salveze pe tine?
De ce-I întoarcem spatele unui asemenea Dumnezeu, care ne dă totul, și ne cere în schimb doar inima? De ce alegem mereu întunericul, confortul umbrei care nu demască urâciunea bubelor noastre (de parcă dacă nu le vezi înseamnă că nu sunt acolo!), în loc să ne predăm Luminii, care pe loc poate și vrea din răsputeri să ne vindece?! De ce alegem răul cu bună știință?
Ah! Învață-mă, Doamne, să Te iubesc, îndrăgostește-mă de Tine, și mă iartă, Dumnezeule al iubirii de oameni, Te rog de mă tăvălește prin nectarul iertării Tale! „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24).
Frumusețea adevărată doare pentru că, văzând-o, te copleșesc curăția, sinceritatea, puterea, strălucirea ei, dar instantaneu vezi și tot ceea ce ar trebui să fii, ce ai fost chemat să fii, și nu ești. Nu ești… Ești bestia. Asta vezi – bestia.
Vezi tot Frumosul ce vrea cu ardoare să ți se dea, ca să te facă asemenea Lui, chiar acum, chiar în clipa asta; aleargă spre tine cu picioare goale și cu preaplin de zâmbet solar, dar brusc se oprește. Pentru că se izbește de ușă. O ușă urâtă, grea, metalică, de un gri închis, mușcată violent de rugină, sudată cu mii de lacăte încurcate… o ușă care nu-I seamănă cu nimic…
Vino, Doamne, de ce nu vii?!, strig abisal. E încuiat… pe dinăuntru, suspină El.
Și atunci constați îngrozit – tu singur te-ai întemnițat, cu egoismul tău, cu gândurile tale, cu mândria ta, și te-ai baricadat înăuntru cu lasă că știu eu mai bine. L-ai încuiat afară… Dar când, cum ai putut să faci așa ceva?! Tu, cel care nu greșești niciodată, cel care le cunoști pe toate, cum de tocmai pe El nu-L cunoști? „Știi unde este cel mai rău loc? Cel mai rău loc este acolo unde sunt eu”. (Sfântul Paisie de la Sihăstria). În egoism, unde nu încap decât eu, acolo e iadul.
La poarta sufletului meu, dintr-odată glasul Lui tună: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați, porțile cele veșnice, și va intra Împăratul slavei” (Psalmul 23:7). Și zidul cade. Rămân dezgolită. Complet. Sunt fisurată. Toată. Mă topesc de durere. Din cap până-n picioare. În spatele dărâmăturilor, îmi văd sufletul – chipul Lui, mutilat de toate compromisurile, de toate palmele întoarse înapoi „pe bună dreptate”, de toate dățile când L-am răstignit pe Hristos în aproapele meu, în loc să răstignesc răutatea din mine, de tot întunericul cu care m-am vopsit, mințindu-mă că „e doar o nuanță de gri, nu e chiar negru!”.
Ce Ți-am făcut, Doamne? Cum Te-am sluțit, Doamne! De ce m-ai lăsat să Te alung, să Te răstignesc atât de cumplit?!, abia șoptesc, scurgându-mă în pământul din care am fost făcută.
Pentru că te iubesc, îmi răspunde El, și vocea-I e cântec de heruvimi. Pentru că te-am făcut liberă. Pentru că vreau să Mă vrei tu. Am murit Eu ca să trăiești tu. Am plătit Eu deja pentru fericirea ta, pentru împlinirea ta, nu înțelegi?... Hai, gata, destul, hopa-sus din groapa asta, avem lumină de făcut în lume!, zice și, găsindu-mă, mă pune pe umerii Săi, bucurându-Se. „Și sosind acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută” (cf. Luca 15:5-6).
„Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa... Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de Lumină, și mă mântuieşte!”. Ah, cum mă mai dori, Doamne, dar nu mă pot dezlipi de Tine! E greu, Doamne, „iată m-aș îndepărta fugind și m-aș sălășlui în pustiu” (Psalmul 54:7), dar „la cine mă voi duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice” (cf. Ioan 6:68).
Nu vă lăsați înșelați, iubiții mei… Să nu vă speriați când doare. Durerea e ghiocelul primăverii mântuirii voastre. Frumosul, Calea, Adevărul și Viața sunt Una și Aceeași Persoană – nu lucru: Hristos. Spunea la un moment dat un părinte tare drag mie: „Cum ne dăm seama că această cale a lui Hristos este calea dreaptă? Pentru că este presărată cu cele mai multe obstacole!”. Spuneți-mi și mie, știți vreun lucru bun și statornic ce vine ușor în viață? Ce să mai spunem când e la bătaie veșnicia sufletului nostru?
E o vorbă la noi în popor: „curtea joacă regele”. Cine are cu adevărat valoare, acela nu simte nevoia s-o demonstreze, nu trâmbițează în stânga și în dreapta, pentru că este împlinit cu ceea ce știe că este. „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșirea 3:14). Nu așteaptă să-i spună alții că e împărat ca să-și înceapă domnia. El doar este. Din contră, cei din jurul lui ce-i sunt potrivnici se perpelesc, se dau de ceasul morții și ies la protest cu scandaluri care mai de care mai mincinoase și mai înspăimântătoare, încercând în orice chip să te împiedice să te convingi de adevăr – fără să-și dea seama că astfel vădesc și mai mult puterea celui căruia-i dau atâta importanță, tăgăduindu-l. „Pentru mulțimea puterii Tale, vor minți despre Tine vrăjmașii Tăi” (Psalmul 65:2). Dacă nu credeau că Hristos o să învieze, de ce I-au mai pus pază la mormânt? De ce atâta agitație împotriva unui Om în a cărui putere și origine declarau că nu cred?
Adevărul vorbește în șoaptă, dragii mei, aproape tăcând, vorbește în limba inimii jertfite șansei de a crede, măcar pentru o clipă, că există ceva mai presus de propria părere – „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede" (Marcu 9:23).
De dragul sufletelor voastre, vă rog, vă implor, nu vă lăsați păcăliți! E simplu, dar nu e ușor. Nu mai durează mult. Nu mai durăm mult. Sensul vieții e moartea, într-acolo ne îndreptăm, nu e nimeni scutit. Unul dintre sfinții din gașca despre care vă povesteam, Arsenie Papacioc îi zice, m-a învățat că „moartea e o realitate, nu vine să-i faci o cafea”. Dar moartea cu o inimă cât mai încăpătoare, cât mai iubitoare, cât mai a Lui, nu se numește moarte, ci înviere.
Îngăduie-mi să te mai rog ceva, dragă cititorule. Oprește-te puțin din goana treburilor tale urgente, alea super-importante, care nu suportă amânare, și întreabă-te sincer: Sunt fiul Frumosului, sau prizonierul bestiei?... Oricare ți-ar fi răspunsul, hai cu mine, hai să fugim din gândurile noastre, să ne luăm inimile de mână și să ne mutăm în gândul Lui, al Frumosului! Umărul sub cruce, spatele drept, gustul de zâmbet cu scorțișoară pe limbă, motoarele turate, și la drum sub lemnul cel sfânt!
Cât încă mai e timp. Cât încă mai avem timp…
Ana Bănică
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!