1986, 29 decembrie. Ziua când a murit Tarkovski și sârbii (mă rog, cei de la TV Belgrad) au difuzat Nostalghia. Atunci l-am văzut întâia oară. Una din bornele pe care se sprijină filmul e tensiunea dintre Andrei Gorceakov și Eugenia. Andrei e rus, venit pentru o vreme în Italia pe urmele unui mai mult sau mai puțin obscur compozitor, compatriot de-al lui, ce trăia în exil. Aflăm despre el că s-a întors în țara sa unde a și murit, înecându-și amărăciunea în băutură. Eugenia e o translatoare ce cunoaște binișor rusa. Când vrea să citească o poezie rusească în traducere italiană, Andrei îi spune să renunțe, pentru că poezia e intraductibilă. Păi bine, dar cum atunci să ne cunoaștem între noi, dacă traducerile trădează conținutul originar? îl întreabă ea. Deschideți frontierele dintre state! îi răspunde.
Frontierele, atunci, erau închise, iar ideea deschiderii lor mi se părea utopică. Între timp, frontierele bătrânului continent s-au tot deschis. Mai de voie, mai de nevoie, s-au deschis − cu surle și trâmbițe − și frontierele țărișoarei noastre. Cât a ajutat asta la sensibilizarea față de poezie, față de acel tip intraductibil de metaforă, mai rămâne de văzut. Un lucru e sigur. Măsurile ce urmăresc disciplinarea părinților neascultători de copii tind să aibă acoperire pe întregul continent, ba chiar pe întreg planiglobul, chiar dacă nu se aplică − încă − la fel de drastic peste tot. Miza celui de-al doilea Palme d’or al lui Mungiu e relevantă, din ce în ce mai relevantă, și pe partea noastră de continent, nu doar în satul cu fiorduri norvegiene unde au avut loc filmările. Mesajul său a penetrat prin zidul de aer dintre țările și culturile noastre tot mai globalizate.
Unii au simțit încotro bate vântul încă de pe atunci, când Tarkovski aducea în discuție deschiderea frontierelor în numele unei mai strânse apropieri între oameni ce simt, gândesc și se comportă diferit. Au intuit perfect, precursori ai „omului recent” fără memorie, neorânduiala ce se va amplifica, noul Babel cu o mie de fețe. Și au acționat în consecință, cu rezerve de cinism ce par inepuizabile. Au intrat în politică sau au început să facă politică scriind cărți „de succes”, regizând filme, spectacole de teatru. În tot acest timp, în ciuda lipsei progresive de frontiere între state, distanțarea socială s-a agravat. Pe undeva, siguranța de sine a lui Andrei Gorceakov din Nostalghia își dă pe față șubrezenia pe care, acum 40 de ani, nu aveam niciun motiv să i-o reproșez. Refrenul beethovenian despre cum „toți pe lume frați noi suntem” se aude la fel de sacadat, de bruiat, de gâtuit, de tragic-sfâșietor ca în finalul Călăuzei…
Marian Rădulescu
Andrei Tarkovski
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!