Fotografia în slujba icoanei

Câteva reflecții ale unui fotograf amator

Despre icoană, teologia spune că îl face prezent pe cel reprezentat. Ne închinăm lui Hristos, Care se face prezent prin chipul său; la fel, și sfinților.

Ați observat cum folosim noi pozele oamenilor dragi? De multe ori le punem pe birou, pe bibliotecă, astfel încât prezența lor să ne însoțească în ceea ce facem. Există și fotografii în care persoana dragă se uită la noi într-un mod atât de direct, de franc, încât avem impresia că ea chiar ne privește din poză. Iar dacă persoana nu mai este pe lumea aceasta, este imposibil pentru noi, privind o astfel de fotografie, să ne imaginăm că persoana din poză „nu mai este”, cum se spune de fapt greșit; ea trebuie să fie, deși noi nu o mai putem vedea – decât în poză. Iată o primă apropiere frapantă a fotografiei, ca artă, cu icoana.

Teologii spun și că icoana seamănă cu prototipul său (Hristos sau sfinții), dar nu în mod naturalist, ci într-un mod tainic, duhovnicesc; uneori precizează: nu „fotografic” (așa se exprimă, de exemplu, Olivier Clément în Chipul lăuntric, Editura Anastasia 1994). Icoana seamănă mai degrabă, spun ei, cu chipul transfigurat de după Înviere, învăluit de lumina necreată a Domnului. De aceea sfinții sunt reprezentați cu aureolă, iar fundalul icoanelor este pictat cu aur, simbolul luminii. De aceea chipul reprezentat în icoană se uită direct la noi, cu o privire pătrunzătoare, are ochii mari, nu are umbre pe față (lumina vine din interior), trăsăturile exprimă înduhovnicirea sa (nas subțire, gură mică, ochi mari); sunt folosite culori-semne: albastru pentru firea dumnezeiască, roșu pentru cea omenească, în cazul icoanei lui Hristos. Dar toate aceste trăsături ale icoanei sunt mai degrabă simboluri care ne ajută să înțelegem realitatea Învierii. Ele nu „seamănă” neapărat cu omul îndumnezeit, ci exprimă această asemănare printr-un limbaj codificat.

Uneori (unii spun: adesea), iconarul reușește să redea și ceva din frumusețea spirituală a chipului transfigurat. De multe ori însă, chipul din icoane este mai degrabă convențional, fără expresie, și atunci lucrează limbajul codificat (aureola și toate celelalte menționate mai sus). Înțelegem, privind-o ‒ însă nu neapărat simțim ‒ că icoana ne vorbește din altă lume. Reprezentarea unui sfânt cu un chip standardizat, lipsit de expresie, este de înțeles atunci când sfântul a plecat dintre noi cu multe secole în urmă. Dar ce se întâmplă atunci când este reprezentat un sfânt care a trăit după inventarea fotografiei, și de la care ne-au rămas portrete imortalizate pe peliculă?

Desigur, chiar dacă există portrete reușite, se presupune că fotografia îl reprezintă pe om așa cum este el în lumea asta, purtând cu el, am putea spune, semnele morții. Însă, pentru un creștin adevărat, Împărăția lui Dumnezeu este deja în mijlocul nostru, iar lumina ei se răsfrânge pe chip, pentru cine știe să vadă.

Ce înseamnă oare o „fotografie reușită”? Nu cred ca o astfel de fotografie este neapărat cea care nu face decât să respecte regulile artei – cadrajul, lumina, armonia culorilor etc. Un portret cu adevărat reușit captează o expresie a feței care reprezintă acea persoană, și chiar mai mult, reprezintă ființa ei profundă. Cum se exprimă un personaj al lui Dostoievski în romanul Adolescentul:

„‒ Să observi, mi-a spus el, că portretele fotografice seamănă foarte rar, şi asta dintr-un motiv cât se poate de simplu: originalul însuşi, adică fiecare dintre noi, seamănă foarte rar cu sine. Numai în anumite momente, faţa omului îşi exprimă trăsătura principală, ideea lui călăuzitoare. Artistul studiază faţa şi îi ghiceşte această idee călăuzitoare, chiar dacă în clipa când lucrează ea nu se citeşte pe chipul modelului. Fotografia însă îl surprinde pe om aşa cum este, şi e foarte posibil ca în anumite momente Napoleon să pară prost, iar Bismarck, duios”. (Feodor Mihailovici Dostoievski, Adolescentul, traducere de Emma Beniuc, Editura Cartea Rusă; sublinierile îmi aparțin).

Ei bine, cred că a sosit momentul să înlăturăm această prejudecată asupra fotografiei şi să îi aplicăm aceleași criterii de apreciere ca altor arte plastice. Reușește sau nu fotografia să redea ființa profundă a cuiva? După două secole de fotografie, răspunsul este clar: da! De altfel, în mod paradoxal, observația pe care o face personajul lui Dostoievski (poate vocea autorului însuși?) pornise tocmai de la o fotografie care reușise foarte bine să exprime acea „idee călăuzitoare”. O fotografie poate foarte bine să surprindă acea idee călăuzitoare, întocmai ca un tablou.

Or, în cazul unui om sfânt, acea „trăsătură principală”, „idee călăuzitoare” căreia aș prefera să-i zic „ființă profundă”, nu este chiar comuniunea lui cu Dumnezeu, prezentă deja din lumea asta a luminii Împărăției? Un fotograf cu inspirație nu ar trebui să poată fie capabil să capteze cu arta lui acea lumină?

Oare fotografia nu ar trebui să ne poată inspira, în acest caz, pentru pictarea unei icoane nu numai simbolice, ci a unei icoane – o adevărată operă artistică?

Care este, de fapt, prima icoană? Chiar omul, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Omul, nu numai simbolul, ar trebui să fie în centrul acestei arte a icoanei. De altfel, și asta spun teologii: icoana este o artă a chipului.

Mă gândesc, deci, că ar trebui să ținem seama de arta fotografiei ‒ această artă atât de maltratată astăzi, în epoca fotografiei rapide și invadatoare și a pozelor generate de AI ‒ atunci când pictăm icoane. În primul rând, icoane ale sfinților de curând canonizați, ale căror chipuri ni s-au păstrat prin fotografie. În al doilea rând, fotografia ca artă ar putea inspira iconografii pentru reprezentarea altor sfinți și, de ce nu, îndrăznesc să spun, și a lui Hristos Însuși.

Ca fotograf amator, am o oarecare experiență cu fotografia, însă nu sunt iconograf și nu pictez. De aceea, observațiile mele rămân, unele, pur teoretice – o simplă invitație la reflecție pe care o propun tuturor celor pasionați de taina chipului.

Alexandra de Moffarts

Fotografii de Alexandra de Moffarts