„Oh, dac-aș fi avut aparatul foto cu mine!”, m-am gândit. Era o lumină atât de blândă afară, și atât de tare m-a izbit contrastul, încât am vrut să-mi scrijelesc adânc acel moment în inimă. Pe de o parte, peisajul citadin gri, dezolant: câteva blocuri comuniste și, la orizont, alte dărăpănături. Pe de alta, plantată parcă din altă lume, în mijlocul lor, o bisericuță de lemn și, alături, șantierul unde se-nalță noua biserică. Din cărămizi mititele, donate de parohieni.
Însuflețind locul, alaiul de credincioși ieșiți de la Sfânta Liturghie comemorează biruința Sfintelor Icoane de acum multe veacuri. E Duminica Ortodoxiei și poartă fiecare icoane în mâini, cântând Sfinte Dumnezeule în urma preoților și-a cântăreților care duc Sfânta Cruce, Icoana Maicii Domnului „Prodromița” (acea litografie smerită devenită neprețuită, pentru că Maica Domnului a plâns acum vreo doi-trei ani), serafimii și lumânările. Două lumi atât de contrastante conviețuind...
„Mai bine mă bucur de binecuvântare cu tot sufletul”, mi-am zis tot în gând. „Abia peste un an va mai fi un astfel de moment, și numai Domnul știe câte se vor mai întâmpla până atunci...”.
Am ocolit biserica și, la intrarea în curte, părintele paroh le-a spus cântăreților să se oprească. „Georgiana, ne faci o poză?”. Încurcată („Doamne, mi-ai și răspuns la gând?!”), am primit un telefon și-am salvat amintirea acestei zile. Abia după-amiază, acasă, am observat celălalt paradox: vilele situate de cealaltă parte a bisericuței.
Cum să nu vezi minuni la tot pasul? Orb să fii și tot le vezi! Dacă în mijlocul unui câmp destul de anost se înalță o biserică vie, trainică, din cărămizi mici, înseamnă că Domnul mult ne iubește... Nemăsurat de mult...
Georgiana Camalessa