L-am auzit pe Cristian Mungiu spunând că și-a pierdut o anume prospețime de la cel dintâi Palme d’Or și până la al doilea, însă a câștigat experiență. În cazul său, prospețimea nu a fost înlocuită de certitudinea de tip cathar. Din fericire însă, Cristian Mungiu vorbește despre îndoieli, despre îngrijorarea față de lumea catharilor fără dubii din politică sau din religia metamorfozată în politică, față de moștenirea pentru generațiile care vin. Câtă vreme faci filme cu gândul la cei ce vin (sau la cei care, ca în 4, 3, 2, nu mai apucă să vină pe lume decât pentru a ajunge într-un tomberon sau într-o ghenă) e semn că nu ți-ai pierdut prospețimea.
În primul său Palme d’Or, Mungiu observa ușurința cu care Otilia (Anamaria Marinca) a răspuns cu „Da” rugăminții colegei sale de cameră, Găbița (Laura Vasiliu), învoindu-se a-i mijloci calea spre „domnul Bebe” (Vlad Ivanov). Câteva clipe mai târziu, pe holul căminului studențesc, o vedem cum mângâie un pui de mâță, smotocindu-l și alintându-l ca pe un prunc. Spre finalul poveștii, după ce „domnul Bebe” și-a făcut treaba, depășindu-și atribuțiile de “moașă” (la fel de cinic precum ruda sa mai îndepărtată: „Nașa” din Ilustrate cu flori de câmp), Otilia privește îndelung fătul ciopârțit, încremenit în proiect (filmat de Oleg Mutu în prim-plan), pe care Găbița tocmai îl lepădase în baia hotelului. În graba mare, îl înfășoară în niște pânze foarte asemenea unui giulgiu și, ascultând fără să crâcnească învățătura „domnului Bebe”, caută o ghenă dintr-un bloc turn și-i dă drumul în hău. Se întoarce la camera de hotel unde o găsește pe Găbița la restaurant, pregătindu-se de cină: o farfurie plină de cărnoșaguri și mezeluri. „Nu mai vorbim despre asta niciodată!” — spune Otilia. Douăzeci de ani mai târziu, în al doilea Palme d’Or al său, Mungiu vorbește despre o societate “destupată la minte”, în care „domnul Bebe” nu mai lucrează „la negru”, iar o Găbița ar proceda nonșalant ca personajul titular din Alice T. de Radu Muntean. Nu isprăvile acelui Bebe (acum legalizate) sunt acum amendate, ci cu totul altceva: autoritatea părintească. Suntem într-un sat norvegian cu standardele de viață mult peste media europeană. Nu comportamentul copiilor, ci al părinților, e mustrat, judecat, înfierat. Dacă familia nu e îndeajuns de „permisivă” (a se înțelege: îndeajuns de „modernistă”, de „emancipată”, de „globalistă”, de „liberalistă”), copiii sunt luați in corpore de organizația “centrată pe copil” numită „Protecția copilului”. Cuvântul copilului contează, iar nu al părintelui. M-am gândit la anii ’50, când unii copii — crezând că fac un bine noii „orânduiri” instaurate prin forța „revoluțiilor” — își denunțau părinții ale căror mentalități nu erau ajustate la „morala proletară” (considerată „nouă”, „progresistă” în raport cu „vechea” mentalitate „burgheză” și „infamă”), când părinții și toți cei care nu se conformau ajungeau la închisoare sau la Canal pentru “re-educare”. Copiii erau decorați cu medalii de onoare. La Mungiu, copiii familiei Gheorghiu — care își exprimă dorința de a se întoarce acasă — primesc o altfel de medalie: dreptul de a-și pierde vremea în fața televizorului, de a asculta “muzică modernă”, de a accesa YouTube după cum îi taie capul. La sfârșitul anilor ’90, Cristian Mungiu a scris și regizat scurtmetrajul Zapping, un apolog satiric și grotesc pe tema „ochiului” nevăzut din televizor, strămoșul îndepărtat (deși au trecut doar trei decenii) al platformei YouTube. Miza acelui filmuleț, deopotrivă amuzant și zguduitor, era începutul unei aventuri de recuperare — şi terapie — prin conștientizarea cuvântului scris (întru descoperirea, sub asediul imaginilor de-a valma difuzate non-stop de televiziuni, a ceea ce cronicarul Miron Costin o numea „cea mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă: cetitul cărţilor”), așa cum a cunoscut-o şi trăit-o, cu peste 60 de ani în urmă, şi personajul lui Ray Bradbury din Fahrenheit 451 (cartea și filmul). (...)
Filmele lui Mungiu nu sunt „neutre” și nici „indiferente”. Sunt „conservatoare” nu pentru că ar fi, chipurile, „filme-conservă” (tributare clișeelor, fără feeling, fără viață și — spre iritarea celor ce așteaptă sentințe explicite — fără o poziționare tranșantă), ci pentru că — implicit — conservă ceea ce ține de însăși esența omului: sufletul, dar nu “autonom”, ci în relație cu lucrarea harului („amazing grace”) ce ține laolaltă părinți și copii. Și, nu mai puțin, sufletul, gata oricând să fie sfâșiat de smintelile veacului însetat de “libertate”, mai exact de „libertăți”, „drepturi”, „autonomii” și “noutăți”. Mungiu ne arată nota de plată. De aceea deranjează pe mulți, în special pe cei ce refuză să facă recurs la memorie, să-și amintească (dacă au aflat vreodată) că nimic nu folosește omului a câștiga o lume dacă își pierde sau vatămă sufletul. Dacă, altfel spus, duhul omului se desparte de har.
Marian Sorin Rădulescu
Fragmente din articolul apărut în revista „FILM” nr. 3/2026