„Fiule, nu sunt mama ta. Eu sunt Sfântul Nectarie”

Ne vorbește Gheronda Nectarie Vitalis 

În 1980, după zilele încărcate ale praznicului Crăciunului, am simţit o mare slăbiciune. Eram cu totul epuizat, așa că m-am hotărât să mă duc la doctor. După ce m-a examinat, mi-a spus:

- Nu aţi observat că, atunci când tuşiţi, din piept vă curge sânge şi puroi?

- Ba da, am răspuns eu, dar am crezut că e din cauza multelor metanii şi a oboselii.

Mi-a dat imediat trimitere la mai multe spitale şi laboratoare pentru analize mai complexe. La unul dintre spitale, Profesorul universitar Papaconstantin mi-a spus că am cancer la plămâni şi nu mai am de trăit decât cel mult două luni şi jumătate. I-am răspuns că vreau să ştiu precis, deoarece eram la mijlocul construcţiei cu biserica cea nouă a Sfântului Nectarie şi doream să-mi pregătesc toate cele necesare. M-am dus apoi şi la alte spitale, la alţi medici. Toţi mi-au spus acelaşi lucru, că trebuie să-mi rezolv toate socotelile cu viaţa aceasta, deoarece, nu peste multă vreme, mă voi duce dincolo. Ba unul mai hâtru mi-a spus:

- Părinţele… aliluia, aliluia!

În curând am început să mă simt din ce în ce mai obosit. Tuşeam tot mai mult şi scuipam sânge. Aveam dureri groaznice în piept şi eram galben la faţă, ca un mort. M-am dus înaintea icoanei Sfântului Nectarie şi m-am rugat îndelung. Apoi i-am spus:

- Ce va fi cu mine, Sfinte Nectarie? Eu muncesc într-una ca să-ţi ridic biserica asta... atât de multă lume se vindecă în jurul meu... oare nu ai putere să-I spui Mântuitorului Hristos să mă mai țină un pic? De ce atunci mi-ai spus în vis să-ţi ridic o biserică, de vreme ce nu o pot termina? Dar, bine, lasă-mă să mor, ce mai contează...

Gheronda Nectarie Vitalis

Toată lumea din sat aflase prin ce trec. Mulţi plângeau, făceau rugăciuni şi privegheri pentru mine. I-am mai spus Sfântului Nectarie:

- Lasă-mă măcar să termin biserica, să slujesc doar o Sfântă Liturghie, şi după aceea pot să mor liniştit!

Între timp, m-am apucat să pregătesc cele necesare înmormântării. Am comandat sicriul, am aranjat locul de veci şi toate cele. Au venit şi fraţii mei de pretutindeni şi au început să se plângă la Sfântul Nectarie:

- De ce ni-l iei pe fratele nostru? De ce nu ni-l mai laşi?

Apoi m-au luat din nou şi m-au dus pe la cei mai buni doctori. Degeaba. Acelaşi răspuns peste tot. Le spuneau:

- De ce-l mai chinuiţi pe drumuri? Lăsaţi omul să moară liniştit!

M-au dus şi la Spitalul Central să mă interneze. Acolo, când m-au văzut în ce hal eram, nici nu m-au mai primit. Apoi am ajuns la Spitalul „Sfântul Sava”. Un doctor de acolo le-a spus:

- Dacă nu moare până în iunie, perioadă în care sunt prins cu alte operaţii, aduceţi-l la mine și o să încerc să-l operez, deşi nu are decât şanse minime de supravieţuire.

M-au adus din nou acasă. Aveam dureri îngrozitoare şi aşteptam sfârşitul. Cu greu mai coboram din când în când la biserică şi mă rugam.

„Sfinte Nectarie, de ce nu ai apucat să mă vindeci?”

Într-o zi, pe când mă aflam în Sfântul Altar şi citeam canonul de rugăciune, am auzit pe cineva intrând în biserică. L-am trimis pe paracliser să vadă cine este şi i-am spus că, dacă nu-i nimic important, să-i spună că nu sunt acolo. Mă simţeam obosit peste măsură. De curiozitate, am dat şi eu la o parte dvera de la Sfintele Uşi şi m-am uitat. Era un monah în vârstă, mic de statură, cu o rasă ponosită şi fes călugăresc pe cap. A venit imediat paracliserul înapoi şi mi-a spus:

- Părinte, monahul acesta care a intrat acum în biserică seamănă foarte mult cu Sfântul Nectarie din icoana noastră!

Eu, crezând că vrea doar să mă încurajeze, i-am răspuns:

- Îţi mulţumesc, domnule Sofian, că ai grijă de mine ca un părinte, dar acum sunt foarte obosit.

Sfântul Nectarie Făcătorul de minuni († 9 noiembrie)

Între timp, călugărul cel străin a aprins câteva lumânări şi s-a închinat la sfintele icoane ale Maicii Domnului, Mântuitorului şi Sfâtului Ioan Botezătorul, dar nu şi la icoana Sfântului Nectarie.
Apoi l-a întrebat pe paracliser:

- Duhovnicul este aici?

- Nu este. E acasă bolnav, are gripă. Aveţi nevoie cumva să-l chem pe preotul paroh?

- Nu, răspunse călugărul. Paştele cu bucurie!

(Era în apropierea sărbătorii Paştelui anului 1980).

Apoi s-a dus la autobuz. În stație era multă lume, printre care şi primarul comunei care mergea şi el în ziua aceea cu autobuzul. Dar până la următoarea staţie, spre uimirea tuturor, călugărul străin s-a făcut nevăzut.

Cu toate acestea, nu mi s-a îmbunătățit sănătatea. Au urmat două luni de dureri cumplite. În sfârşit, am ajuns și la ziua de 2 iunie 1980, când eram programat pentru operaţie. Au venit împreună cu mine la spital, ca să mă susțină, Mitropolitul Mesoghiei, primarul comunei Sfânta Paraschiva, domnul Kobaios, Arhimandritul Agatonic Fatouros (actualmente Mitropolit de Kitros) şi Arhimandritul Nicodim Anagnostu (actualmente Mitropolit de Ieriso). De asemenea, o mulţime de credincioşi din comuna noastră, care se rugau şi plângeau. Înainte de a pleca, m-am dus în biserică, în faţa icoanei Sfântului Nectarie, şi i-am spus:

- Sfinte Nectarie, de ce nu ai apucat să mă vindeci? Iată, acuma plec, mă duc să mă opereze, te rog să fii cu mine. Vreau să mă întorc, să continui lucrarea pe care am început-o. Nu în sicriu, Sfinte al meu, ci pe picioarele mele aş vrea să mă întorc. Şi, de mă voi întoarce sănătos, voi cerşi, de va fi nevoie, ca să-ţi fac o icoană de argint!

Am plecat, deci, cu toţii, la Spitalul „Sfântul Sava”. Acolo era director pe vremea aceea domnul Papaconstantin, un om foarte credincios. I-a spus Mitropolitul:

- Vi-l încredinţez pe acest vrednic preot al meu. Spuneţi-le medicilor care-l vor opera să aibă mare grijă de el, deoarece îl va plânge un întreg sat care-l iubeşte, văduve, orfani şi toţi credincioşii pe care i-a ajutat.

- Nu este nevoie, Preasfinţia Voastră, să vorbesc eu cu medicii, aceştia doi au aranjat deja totul...

- Care aceştia doi? întrebă Mitropolitul.

- Păi, Sfântul Nectarie şi Părintele Nectarie…

Am fost încurajat de ceea ce auzisem în acea clipă.

„Doar nu e prima dată când moare un pacient pe masa de operaţie!”

M-au pus pe o targă şi m-au dus la chirurgie. Eu atunci am început să mă rog, cerând ca sufletul mamei mele să-mi vină în ajutor. Clipele erau foarte tensionate:

- Vin să te întâlnesc, mamă, spuneam eu. Dar din păcate nu am terminat lucrarea la biserică…

Le-am cerut asistentelor să dea dovadă de milă şi de înţelegere. Înaintea mea au apărut doctorii cu măştile pe faţă. Când m-au văzut aşa de terminat şi au auzit cum mă rugam, au spus:

- Noi nu punem mâna să-l tăiem pe Părintele ăsta.

Toţi stăteau în cumpănă. Tocmai atunci venise în clinică şi un doctor din străinătate, mare specialist, ca să opereze pe altcineva. M-a văzut şi pe mine, m-a consultat şi la urmă a spus:

- Lăsaţi-mă să-l operez eu şi, dacă e să moară în mâinile noastre, ce să facem? Doar nu e prima dată când moare un pacient pe masa de operaţie!

A venit apoi anestezistul şi mi-a spus:

- Părinţele, o să te adormim, dar nu ştiu dacă te vei mai trezi. Dacă va fi să nu te mai trezeşti, să nu pleci supărat pe mine şi să te rogi şi pentru sufletul meu.

Îndată am spus:

- O să-l chem pe „profesorul” meu, Sfântul Nectarie, să vină aici!

Și am spus:

- Sfinte Nectarie, vino degrabă, cuţitele sunt pregătite să mă taie! Te rog, aleargă repede! Şi, când vei veni, să nu vii singur. Ia cu tine şi sufletul mamei mele şi adu-l lângă fiul ei, ca să îngenuncheze în faţa ta şi să te roage să-l mântuiești!

Am ameţit o clipă din cauza anesteziei, după care am adormit. De îndată am simţit o mână moale care mă mângâia.

- Mamă, am strigat, ai venit, îţi mulţumesc! Mângâieirea asta mi-o aduc aminte de când eram mic... Îţi mulţumesc, dulcea mea mamă…

Acestea au fost ultimele mele cuvinte, pe care le-au auzit şi cei prezenţi. Apoi am auzit imediat o voce groasă, bărbătească, care-mi spunea:

- Fiule, nu sunt mama ta. Eu sunt Sfântul Nectarie şi m-am coborât acum de la Tronul lui Dumnezeu, ca să-ţi aduc un mesaj de la Mântuitorul Hristos că nu-i vom lăsa să te opereze. O să te vindeci, fiule! Va avea loc o minune de care va afla lumea întreagă!

După câteva ore, m-am trezit într-un salon al spitalului, nu într-o rezervă, aşa cum mă aşteptam, de vreme ce supravieţuisem operaţiei. Oamenii din jurul meu se uitau parcă ciudat la mine, cu curiozitate. Am început să-mi privesc pieptul şi să caut urmele tăieturilor operaţiei, dar nu reuşeam să descopăr nimic. M-a vizitat îndată unul dintre doctori şi mi-a spus:

- Nu te nelinişti! Sfântul Nectarie nu ne-a lăsat să te operăm! Înainte de operație, a venit profesorul acela din străinătate şi te-a mai consultat încă o dată cu atenţie. Ţi-a introdus pe căile respiratorii un instrument special de investigare şi a constatat că tumorile canceroase pe care le aveai şi apăreau pe radiografie au dispărut între timp; s-au eliminat treptat prin expectoraţie şi printr-un lichid negru care a apărut excremente. Nu mai ai nevoie, așadar, de operaţie. Nu mai ai cancer. Să te rogi de acum înainte şi pentru noi, cei de aici.

„Vino, marele meu Sfânt!”

Ştirea s-a răspândit cu repeziciune pretutindeni. Erau foarte mulţi cunoscuţi care aşteptau cu înfrigurare rezultatul operaţiei. În satul meu, clopotele au început să bată de sărbătoare. Cu mare bucurie ne-am întors cu toţii acasă. Am coborât greu din maşină, cu biletul de externare în mână. Eram piele şi os, cum se spune. M-au ajutat să îngenunchiez la intrarea în biserică. I-am rugat să oprească bătaia clopotelor şi să deschidă larg uşile bisericii.

Îndată ce am zărit icoana Sfântului Nectarie, am zis:

- Părinte, fiul tău s-a întors! Nu m-am întors în coşciug, cu mâinile pe piept, ci aşa cum te-am rugat când am plecat, m-am întors pe picioarele mele. Te rog, ieşi în întâmpinarea mea! Primeşte-mă în frumoasa ta biserică, să o termin! Vino să te strâng în braţe şi să-ţi mulţumesc că m-ai vindecat! Vino, marele meu Sfânt… Îţi mulţumesc… Primeşte smeritele mele mulţumiri… Voi cerşi şi îţi voi face icoana mare de argint pe care ţi-am promis-o…

Clerul şi credincioşii plângeau împreună cu mine. Era o atmosferă greu de pus în cuvinte. Îndată am făcut o slujbă de mulţumire către Dumnezeu şi către Sfântul Nectarie. A urmat apoi o perioadă în care mi-am refacut sănătatea, după care m-am apucat din nou să lucrez la ridicarea bisericii. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al ocrotitorului ei, am terminat-o şi, deși cerusem de la Sfântul ca măcar o Sfântă Liturghie să săvârşesc într-însa, iată că se împlinesc de acum nouăsprezece ani de când slujesc şi încă mai trăiesc.

Iubesc mult haina preoţească. Am plecat de acasă la cincisprezece ani şi nu mi-am dorit altceva decât să port rasa. M-a ajutat Dumnezeu şi Sfântul Nectarie. La acea vârstă, în 1944, am mers la mormântul său din Eghina, am îngenunchiat şi m-am rugat îndelung. Apoi, cu glasul şi cugetul meu de copil, am spus:

- Sfinte Nectarie, ca să te cred că eşti Sfânt, te rog să-mi spui: voi ajunge preot sau nu?

După câteva clipe, în timp ce stăteam cu capul plecat pe marmura rece, am auzit un glas care mi-a spus: „Vei ajunge! Şi vei primi chiar numele meu!”. Şi iată că cele spuse atunci s-au adeverit. Pe toţi sfinţii îi iubesc din toată inima, dar cu Sfântul Nectarie, după cum vedeţi, sunt într-o legătură foarte strânsă, încă de mic copil. El este pentru mine ocrotitorul meu, mama mea, tatăl meu, vindecătorul meu, cel căruia îi vorbesc în clipele cele mai grele. Lumea zice: „Iar vorbește Părintele cu Sfântul!”, şi are dreptate. Merg în faţa icoanei sale şi îi spun:

- Cutare doreşte să se rezolve o problemă gravă, celălalt să se vindece de boala aceea, şi aşa mai departe. Te rog, Sfinte, ascultă-le rugăciunea, arată-ţi harul şi mila ta! 

De aceea, pe toţi îi îndemn neîncetat să alerge la bogăţia milei sale şi să se roage fierbinte, cu cugetul curat şi spălat de Sfânta Taină a Spovedaniei, şi nu vor pleca neizbăviţi.

De pe Ortodoxinfo

Mănăstirea Sfântului Nectarie din Eghina